Cine ar fi crezut că un romancier şi memorialist precum dl Pericle Martinescu se ocupă, acasă şi în biblioteci, de istoricul ediţiilor Eminescu? Şi, totuşi, a făcut-o conştiincios şi prob, oprindu-şi investigaţia la anul 1984, adică la un veac de la ediţia princeps din 1883/1884. Nu e, mă grăbesc să menţionez, o investigaţie bogat analitică ci, mai curînd, o trecere în revistă a tuturor ediţiilor (chiar cele mai puţin semnificative), însă cu un minimal aparat critic, relevîndu-se, de fiecare dată, ce aduce nou o ediţie sau alta, erorile şi insuficienţele ei. Ştiind bine cîtă energie şi migală presupune o astfel de cercetare (pentru că, de fapt, o cercetare este!), nu avem decît să-i fim recunoscători pentru travaliu, regretînd că a avut de aşteptat aproape două decenii pînă a fi izbutit s-o vadă publicată. E un serviciu ştiinţific util şi foarte merituos, chiar dacă, repet, partea analitică, sub raport textologic, a fiecărei ediţii e, mărturisit, prea sumară, deşi lucrurile esenţiale se spun. Edificator e faptul menţionat că din 1889 (anul stingerii din viaţă a poetului) pînă în 1939 au apărut aproape 80 de ediţii din opera sa lirică. Şi asta, bineînţeles, pentru că poetul nu şi-a editat, el singur, după a sa concepţie, poezia, deşi, cum reiese din recentul volum de corespondenţă inedită Eminescu-Veronica Micle, T. Maiorescu i-a propus, în 1882, să-şi alcătuiască o ediţie din opera sa lirică. Cum poetul n-a dat curs invitaţiei şi din iunie 1883 a intervenit fatala boală, rolul autorului l-a îndeplinit marele critic şi protector Titu Maiorescu, care, se ştie, şi-a asumat el misiunea de editor. Şi o face excelent, cu o antologie critică, sumarul reţinînd 64 de poezii, excluzînd cele publicate în adolescenţă în Familia. Ibrăileanu a avut dreptate. Prin acest act de publicare a poeziilor lui Eminescu de către marele critic poetul devine, ca liric, cunoscut şi recun