Eseul celui care nu-şi găseşte locul

Se scoală de dimineaţă deşi nu vrea să ajungă nicăieri. Cel mult s-o

ia razna. Nu se poate decide pe care din cele două drumuri la fel

de neinteresante pentru el, s-o pornească, uitând mereu de cel pe

care-l poartă-n el încă de mic. De-aici o veşnică nemulţumire faţă

de tot ce există şi tot ce face. Poate trăi la fel ca ceilalţi. Dar

numai o vreme. Timp în care-l macină dorul de-a fi aşa cum e el,

adică altfel decât restul. Apoi, când îşi împlineşte dorinţa, îl

cuprinde brusc nostalgia după o viaţă comună. Şi tot aşa. Cu vârsta

însă, ceva sau cineva se schimbă. Spre el se precipită tot mai des

mesajele alor doi îngeri de rutină - al vieţii şi-al morţii. De nici un

interes pentru el. încă. Fără să-şi dea seama, el aşteaptă acelaşi

semn ca-n tinereţe, de la o fată pe care o vede pentru prima oară,

sau o ştie de când lumea. Dar ea, fie că-i fug ochii după altul, fie că

nu-l mai recunoaşte, trece pe lângă el ca vodă prin lobodă. Dacă

mai trece, pe jos bine-nţeles, şi nu e la volanul maşinii sau dacă

nu cumva vârsta o reţine-n casă demult. Nu poate avea un loc

numai al lui. Şi nici nu vrea. Faptul însă, că s-a născut fără

această proprietate, nu-l lasă să trăiască ca unul care se simte bine

oriunde şi oricum. Locul de veci ar fi o soluţie, dar în absenţa

sufletului şi spiritului, e şi el ca şi cum n-ar fi. O femeie sau un

bărbat în preajma sa nu aduc nimic nou. Deşi influenţabil din te

miri ce, e de neschimbat până la dumnezeu. Trebuie stârpit cât e

mic, sau izolat când e mare.

Eseul nesimţirii

Trăieşti pe lumea asta, ca şi cum ai fi ajuns deja pe cealaltă. N-ai uitat unde ai trăit şi cu cine şi de ce, dar te porţi ca şi cum