2. Pietrasanta
Aici aerul e plin de praful
mormanelor de piatră
din dăltuirea statuilor.
îl inspir aidoma degustătorului de vin
acele nenumărate particule
ce compun beatitudinea:
marmura albă din Carrara
cea neagră din Belgia
granitul brazilian
şi travertinul persan
plin de lumina Asiei.
Zilele mele sunt o sclipire de praf
unde lumina adesea
când oboseala mă năpădeşte
desenează conturul unei vedenii
pe cale de a pleca
cu păr fluturând
şi un chip râzând, brăzdat de experienţe
întors deasupra umărului înspre trecut
peste nevăzutele aripi.
Acea seacă beţie
ce ţi-o dă praful
mă face să vizez ciudat.
Mă dor plămânii.
Când inspir aşa de adânc
încât totul se întunecă
văd statuile reîntregindu-se
întru a invada acele locuri
ce erau ale noastre - patrii ce erau în lumina lunii
şi în lumina lămâilor.
Când mor piatra trebuie să se împlinească
atunci praful se reîntoarce
la statui
statuile se reîntorc în piatră
pietrele se înapoiază muntelui.
Să nu mai fie cineva holbându-se
cu ochi de onix.
Nimeni să-şi întindă braţele înspre mine
într-un gest ambiguu.
De la fereastră zile senine zăresc
piscuri albe de moartea mea împreunate.
3. Piazza Duomo
Toamna, toamna toamnelor.
Ploaia plouă prin lumină.
Bronzul se topeşte şi împietreşte.
Lumina schimbă loc cu bronzul.
Moartea schimbă loc cu bronzul
care se topeşte şi împietreşte.
Tunurile se topesc în clopote
şi clopotele în tunuri.
Tunetul tunurilor împresoară cetatea.
Dangătul
