Alexandru Stefanescu. "Poporului roman ii doresc din toata inima sa-si recapete memoria".
Anul 2000 mi-a spulberat orice speranta in legatura cu schimbarea rapida in bine a situatiei din Romania. Resemnarea la care am ajuns este trista, dar si binefacatoare. Sunt acum ca un motan castrat care nu mai umbla noaptea pe acoperisuri si nu mai risca sa-si rupa gatul cazand de la inaltime. Timp de mai bine de un deceniu, dupa 1989, am participat sufleteste, cu o fervoare asemanatoare cu nebunia, la tot ce s-a petrecut in viata publica de la noi. Credeam ca exista sanse sa redevenim intr-un timp scurt ce-am fost inainte de instaurarea comunismului si sufeream intens ori de cate ori imi dadeam seama ca se actioneaza prea incet. Nimic nu ma enerva mai mult decat sa-i vad pe conducatorii nostri, luand parte relaxati, surazatori, la tot felul de sindrofii, in loc sa lucreze zi si noapte, in regim de urgenta, pentru redresarea tarii. In plus, ma indigna usurinta cu care o mare parte din populatia tarii consimtea la degradarea vietii de fiecare zi, prin nemunca si dezordine. Drept urmare, m-am si imbolnavit de inima. In loc de 13 cu 7, am acum tensiunea 16 cu 10, iar in pulsul meu, altadata calm si regulat, ca bataile unui metronom, au aparut extrasistole.
In 2000, am redescoperit resemnarea protectoare pe care o aveam inainte de 1989. Ferit de sperante devastatoare, am inceput sa ma bucur din nou de inflorirea pomilor primavara, de trecerea pe langa mine, pe strada, a unei femei frumoase, de citirea unei carti bune.
Anul 2000 ramane, de exemplu, in amintirea mea ca anul in care mi-am procurat doi ciresi care fac cirese amare. Soiul acesta nu se gaseste la nici o statiune pomicola. Iar eu, care am o gradina (este adevarat, departe de casa, la 18 kilometri, dar pe care o vizitez foarte des si o duc oricum peste tot cu mine, in minte), mi-am dorit sa plantez in
