Parca spre a confirma previziunea-avertisment citata pina la saturatie in ultimul deceniu al proaspat incheiatului secol, intr-un articol polemic despre simbolismul crucii – iata o tema crestina de toata frumusetea, la inceputul mileniului al III-lea! –, distinsul profesor Stefan Borbély isi incheia o interventie astfel: „«crucea-ancora» (si nu «crucea cu semiluna») se pune in virful (sic!) bisericilor pentru ca acestea sa reprezinte «ancore» spirituale de indemn si de salvare pentru credinciosi pe talazurile involburate ale vietii. Restul (cum e si textul dlui Silviu N. Dragomir din Romania libera, mai exact din suplimentul Aldine al numarului din 30 decembrie 2000 al ziarului) sint povesti de adormit copiii.“1

N-am avut (inca) prilejul sa citesc materialul d-lui Silviu N. Dragomir, dar daca d-sa scrie – asa cum reiese din articolul d-lui Stefan Borbély – ca simbolul crucii cu semiluna este precrestin, se insala! Nu o afirm din spirit de contradictie la adresa „protocronismului“ – spirit care a animat, aproape la unison, indeosebi dupa revolutia din 1989, intelectualitatea de formatie universitara de la noi –, ci pentru ca, macar din bun-simt (daca nu in urma unei solide (in)formari stiintifice), ajungem la concluzia conform careia toate bisericile ortodoxe din Romania, cu tot ceea ce le apartine, de la pardoseala si portic pina la turle si clopotnita constituie, vrem-nu vrem, dovezi certe ale victoriei timpurii a crestinismului pe aceste meleaguri.

Lasind la o parte accentele polemice ale colaboratorului saptaminalului Observator cultural, doresc sa ma opresc, in primul rind, la asertiunea d-sale rezumata in finalul articolului mentionat: in pofida convingatoarei si eruditei dv. demonstratii, consider ca aveti doar partial dreptate, d-le Stefan Borbély! In treacat fie scris, e de mirare pentru mine ca din materialul dv. – altminteri bine document