Am auzit prima data de notiunea de postmodernism in urma cu aproape 20 de ani. Aveam 30 de ani, dar pe atunci nu eram inca un eseist si nici macar un prozator cu o carte in palmares. Scriam o proza subiectiva, in sensul de autobiografica, si sofisticata, eram profesor de romana la o scoala generala si cred ca pe atunci ideile generale despre literatura ma interesau destul de putin. Eram insa predispus sa teoretizez. Pentru ca lucrurile se precipitau si in literatura romana parea sa fie cu putinta sa se intimple ceva nou, am inceput si eu sa iau in serios generatia din care faceam parte si sa scriu despre ea. Ieseam astfel din propria mea carapace, ajunsesem sa scriu eseuri programatice privitoare la proza cotidianului, la relatia dintre trup si litera sau la ideea de experiment in literatura romana, care erau publicate aproape invariabil pe prima pagina a unei reviste din provincie, in Brasov. Postmodernismul nu ma interesa pe atunci. Eu vorbeam despre experiment, despre text, despre corp, despre un nou limbaj procesual al naratiunii. Din ceea ce se intimpla in jurul meu ma interesa in primul rind cercul meu de prieteni: Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Sorin Preda, apoi si Bedros Horasangian, Ion Bogdan Lefter si poetii Alexandru Musina, Florin Iaru, Mircea Cartarescu, Mariana Marin. Ei erau unii dintre scriitorii care ilustrau noul spirit al unei noi generatii: generatia ’80. Cel putin asa spuneau criticii. Incet-incet am inceput sa cred si eu asta.
Insa prea putin stiam atunci ce se intimpla in literatura europeana sau americana. Cred, de fapt, ca nici nu ma interesa prea mult, dar imi placea sa descopar, cind mi se intimpla, aspecte experimentale promovate in alte literaturi. Ii citeam cu mare interes pe Julio Cortazar, Mario Vargas Llosa, Peter Handke, J.M. Le Clézio. Stiam cine sint Wolf Wondratschek si Helmuth Heissenbütte
