M-am gindit sa aleg tema aceasta pentru intilnirea de la Bucuresti a grupului Café Europa in primul rind pentru ca ea ma preocupa de multa vreme. Am scris multe articole si chiar si o cartulie despre ea, aparuta la finele lui 1999 la Editura Paralela 45. Sustineam acolo intr-o serie de eseuri ca voiajele mele de cercetare din anii ’90 prin tarile Europei de Est m-au facut sa realizez ca postmodernismul, ca teorie estetica si practica artistica, a avut o difuzare neasteptata, desi foarte diferita, in tarile acestei regiuni, in ciuda inchiderii comuniste.
Dupa cum se stie, postmodernismul a insemnat in Occident – si in unele locuri mai inseamna – o larga dezbatere filozofica si estetica in jurul modernitatii in societate si a modernismului in cultura, o vasta actiune teoretica si de praxis artistic de a demonta, critica si eventual reformula ideologia predominant modernista din ultimii o suta de ani, dar mai ales din ultima jumatate de secol. Pe scurt, postmodernismul ar reprezenta o stare de spirit si o atitudine culturala in care cele mai importante tinte ar fi provocarea, subminarea si eventual depasirea oricarui fel de fanatism ideologic, de maximalism politic ori de monolitism cultural, mostenite in forme variate de la Iluminism si pina in prezent. Cu alte cuvinte, postmodernismul pune in lumina o noua constiinta a falsitatii oricarei teorii „totale“ din orice domeniu social de activitate, fie el filozofic, politic, cultural, artistic etc. In consecinta, el ar umari (re)descoperirea si impartasirea larga a ideilor de pluralism si diversitate, de complementaritate a optiunilor culturale si de toleranta spirituala.
Se stie insa mai putin ca postmodernismul – dupa ce a devenit o „tema fierbinte“ in Statele Unite si in alte medii culturale occidentale la sfirsitul anilor ’70 si inceputul anilor ’80 – a devenit un fenomen de proportii internationale
