În prima zi a acestui Timp, la Tescani a nins; sub albul imaculat stă ascuns verdele copleşitor al verii. După ani de zile - vreo nouă - pentru prima dată, în vara trecută, Horia Bernea a reuşit să-şi împlinească dorinţa de a fi la "lucru", în Tescani, atunci când natura nu este atinsă deloc de ofilire - la început de vară. Venea aici, la Tescani, să picteze, de mai bine de douzăeci de ani. În anii din urmă, în afara perioadei de lucru continuu - două-trei săptămâni - se abătea mereu din drumurile sale prin Moldova, să ia o gură de aer de Tescani. "Dacă nici aici nu e răcoare, nu e bine, nu-e-bine-deloc!" mi-a spus, în maiul torid al anului trecut. Toate îl interesau: oamenii, târgul, satul, pădurea şi dealurile bătute cu piciorul, starea culturilor, construcţiile, câinii noştri, care-i însoţeau pasul apăsat dar elastic, nicicum greoi, peste tot, pe alei, la stână, în peisaj - la lucru; liniile priveliştilor vaste, culorile cerului şi ale pământului roditor sau sterp, profuziunea parcului din jurul Conacului, toate sunt decantate în valorile picturale ale pânzelor sale. În minunatele seri colocviale, lungi, ştia să provoace şi să întreţină vehement, cu patos, discuţia. Stătea tăcut, zâmbind în sine, în vreme ce se aduna, se acumula în aer o tensiune aproape tangibilă; satisfăcut, cu o frază biciuia aşteptarea şi cuvintele ţâşneau revărsându-se până în zori. Alteori, năvălea în încăpere, continuând o conversaţie întreruptă cu multe ore în urmă: "Ştii, Mihai (Sârbulescu), n-aş schimba albastrul acela; îmi place, dă bine." Mai scotea şi o cărticică, din buzunarul de la piept, aflată "din întâmplare" acolo, şi ne citea un fragment, evident ales cu grijă. Nelipsit era jazz-ul pe care îl iubea şi-l cunoştea perfect, în cea mai bună expresie a sa.

Impetuos, chinuit de neastâmpăr, putea să stea ore în şir, neclintit, ţinându-şi parcă răsuflarea în faţa şevaletul