La Creangă, dracii o ţin într-un chef în iad. Ai lui Valéry se simt bine printre oameni. De infern se tem, fiindcă e cu totul altfel, de speriat şi pentru ei: pare să fie vid. De aceea, recunosc: "O ducem mai bine aici decât jos, în adânc... În adâncul adâncului, în... Abis" (II, 336). Şi totuşi, nu e sigur că abisul lui Mefistofel e vid.
Discipolul lui Faust este, la Valéry, o fată pe care o cheamă Lust. Numele sugerează viciul. Lust priveşte în ochii lui Mefistofel şi îşi acoperă faţa. Faust îl întreabă ce i-a arătat. Mefistofel: "Un nimic. Adâncul adâncului gândirii ei" (II, 307).
Literar, ar fi fost preferabil să traduc cu "Mai nimic..." N-am făcut-o ca să sugerez ceva ce poate - sau probabil - n-a vrut să spună Valéry. A spus-o Cioran, elevul lui rebel: în adâncul adâncului nostru este vidul. Nu e mai puţin înfricoşător decât ceea ce Valéry pare a fi vrut să spună: acolo, în adânc, este originea răului. Ştiam. Noutatea, care nu se potriveşte cu braţele păroase ale lui Mefistofel, este că acea origine e gând. Nu e, cum - cam comod - tind să cred, o colcăială de care nu suntem responsabili şi pe care, în principiu, o putem transforma în gând. E gând, deci suntem responsabili. O responsabilitate obscură. Un păcat. Să fie Mefistofel numele păcatului originar?
S-ar zice că avem de ales între aceste variante. Ori vidul, ori păcatul. Primul ne sperie, dar este şi originea tuturor virtualităţilor. Ne lasă libertate. Cu al doilea suntem dinainte condamnaţi. În acest caz, suntem tragici. În celălalt (nu vreau să fac aluzie la tinereţea "deocheată" a lui Cioran), trăim periculos. Unde nimic nu e, totul poate fi.
*
* *
Astarot este diavolul care consumă totul. "Inimile, corpurile, gloriile, rasele - Timpul însuşi" (II, 333). Astarot e uitarea. Istoria şi uitarea sunt termeni opuşi şi corelativi. Dov
