Nu ştiu dacă din abilitate sau din convingere, dar dl Răzvan Theodorescu nu s-a grăbit să-şi terfelească predecesorul, spre deosebire de majoritatea colegilor săi de cabinet. Noul ministru al Culturii nu s-a plîns de greaua moştenire, nu l-a acuzat de mînuirea ilegală a banului public pe dl Caramitru şi nici nu a declarat că a găsit haos în minister. Ceea ce nu exclude posibilitatea ca dlTheodorescu să facă toate acestea de aici încolo.

Să spunem de la bun început că academicianul istoric a dovedit nu o dată că are condei şi verb muşcător, încît declaraţiile sale de bine faţă de fostul ministru al Culturii nu vin din partea unui sfînt incapabil de răutăţi. Să fi observat d-sa că ministeriatele vin şi apoi se duc, în vreme ce pentru ştergerea adversităţilor personale în lumea culturii de multe ori n-ajunge o viaţă de om? S-ar putea ca istoricul să-i facă un bun serviciu din acest punct de vedere omului de cultură. S-ar mai putea însă şi ca experienţa acumulată în perioada în care a condus Televiziunea Română să-i fi oferit anumite concluzii. Cert e că dl Theodorescu nu pare dornic de capital politic obţinut prin infamarea celui care a plecat de la conducerea ministerului. Şi dacă socotim puţin, ce mare scofală e să te descurci mai bine decît cel care ţi-a premers în funcţie, dacă acesta n-a făcut mare lucru?

Din nefericire, în România post-decembristă miniştrii vor să fie judecaţi după ce au de gînd să facă, nu după ceea ce reuşesc, în schimb îi ţintuiesc pe cei dinainte pentru nereuşitele lor. De unde impresia cetăţeanului obişnuit că de mai bine de un deceniu România merge din rău în mai rău. Aici, fără îndoială, a contribuit şi presa vînătoare de imaginare dezastre şi aproape deloc interesată de ceea ce s-a făcut vizibil bine de la căderea lui Ceauşescu încoace.

Răzvan Theodorescu n-a dat presei nici un prilej de a-l aduce pe pagina întîi