Şi tatăl şi fiul, asemeni ca valoare, deşi în chip diferit, - lucru mai rar în literatură, - extraseră din mahalaua română, dată la maximum, substanţa scrisului lor scânteietor, divers interpretat.

Până şi prefăcătoria fumurilor aristocratice bântuind fiul natural născut de madam Constantinescu, de românca normală Maria şi Constantinescu, avea să contribuie prin contrast la înclinarea, deşucheată oarecum, spre viaţa periferică.

Obsesie nobiliară, sporind gustul pentru caraghioslâc şi ordinărie, psihologic explicabilă... "A fost di granda, monşer, era să fete pe mine..." S-o vezi în doliu, diavoliţa, pică..."

Şi câte şi mai câte, clasice, purtate din gură în gură de generaţiile ce se succedară.

Nu-i prima dată când, în viaţă ca şi în literatură, odrasla de neam mare, fie şi presupus, se azvârle cu delicii perverse în existenţa imundă, în grai ca şi în purtări; în cazul nostru, ridicate la cel mai înalt grad estetic.

Stricăcioasă aplecare, lămurind poetul. Deoarece Mateiu Caragiale este, în primul rând, dacă nu numai, un poet de geniu în asfinţit... Dacă el nu fuse un aristocrat de sânge, cât trăi, a fost definitiv şi pe veci în artă. Căci totdeauna ne răzbunăm pe ce dorim să fim, şi nu suntem.

Astfel, cu timpul, originea mult râvnită, într-o parte, se prefăcu în extincţii fastuoase, în cocaserie, rafinament şi invenţii sublime, în partea cealaltă...

*

Sunt poeţi, prozatori, care, în istoria literară, îşi reclamă criticul pe măsură. Unul, în secolul abia încheiat, ar fi G. Călinescu. Atât de distanţat de mediocrii superiori, de criticii narcisiaci comentând cărţile confraţilor, din care nu mai rămase nimic, totul reducându-se la o profitabilă şi ternă perseverenţă academică...

Ceilalţi, profund dăruiţi scrisului, ca autorul monumentalei Istorii a literaturii române, au darul de a reînvia