Romanul Adio, Europa!, care face obiectul rândurilor de faţă, a circulat, în manuscris, şi înainte de 1989, stârnind entuziasmul multora - "o carte importantissimă", spunea Alexandru Paleologu, căruia îi fusese încredinţată spre păstrare şi, eventual, publicare.
De ce ar fi atât de importantă această carte? În primul rând, pentru că autorul utilizează aici satira directă, realizând poate cea mai importantă operă din literatura noastră referitoare la anii de dictatură, de opresiune, o radicală şi cvasicompletă "analiză spectrală" a totalitarismului şi a invenţiilor acestuia în materie de "transformare a omului şi a societăţii". În al doilea rând, datorită originalităţii sale estetice indeniabile.
Nicolae Manolescu identifica, în unele romane ("corintice") ale deceniului al optulea, o nouă modalitate artistică, perfect adecvată reprezentării fenomenului politic, structurii şi mecanismelor puterii. Mihai Zamfir sesiza, dintr-o altă perspectivă, apariţia, în aceeaşi perioadă, a unei specii aparte de roman, care s-ar caracteriza prin subiectivizarea accentuată a vocii auctoriale şi prin utilizarea generalizată a unei naraţiuni homodiegetice în care un singur personaj, un hiperpersonaj, de fapt, acaparează discursul; ca formulă stilistică, "naraţiunea subiectivă" ar oferi totodată şi "un răspuns ontologic la problemele unei realităţi în derivă". În Adio, Europa!, roman politic scris, de asemenea, în anii '80, Ion D. Sîrbu adoptă tocmai această formulă a naraţiunii subiective, a "autoficţiunii" (S. Doubrovsky), fapt semnificativ pentru situarea ontologică a scriitorului în raport cu lumea narată. Singurul punct de vedere creditabil din acest roman aparţine naratorului-personaj (Desiderius Candid), celelalte personaje având doar rolul unor parteneri ideali, abstracţi, necesari structurării discursului. Doar eul-narant are acces la propria interioritate, di
