Ultimul roman al recent dispărutului Malcolm Bradbury este o fantezie istorică ispirată de întîlnirea dintre Denis Diderot şi împărăteasa Ecaterina cea Mare a Rusiei. Cum bine se ştie, în 1773, Diderot a luat drumul Sankt Petersburgului, unde era aşteptat de o femeie inteligentă, puternică, dornică să-şi desăvîrşească forţa de monarh prin sporirea resurselor intelectuale. Ecaterina îi putea la dispoziţie filozofului o bibliotecă uriaşă, toate cele necesare vieţii, dar mai presus de orice tihna trebuincioasă lui Diderot pentru a lucra la masivul proiect al Enciclopediei. La rîndul său, autorul lui Jacques fatalistul se angaja să-i ridice osanale ţarinei, dar şi să fie consilierul achiziţiilor de opere de artă pentru ceea ce avea să devină colecţia Ermitajului.

Sursa de inspiraţie a romanului nu este, de fapt, un episod istoric, cît mai curînd fascinaţia lui Bradbury pentru stilul lui Denis Diderot, caracterizate mai întîi de orice printr-un dialogism în sensul bahtinian al termenului, ca permanentă disponibilitate şi deschidere spre un alt univers de referinţă, spre o alteritate spirituală care preia şi întoarce idei după ce le-a întors pe toate părţile, tălmăcindu-le şi uneori răstălmăcindu-le. Opera lui Diderot e construită pe un principiu al conversaţiei (poate chiar şuetei, în anumite cazuri), iar aceste entretiens la care participă personajele sale - fie ele de roman sau de text filozofic, precum Supplement au voyage de Bougainville - funcţionează ca spaţii simbolice de mediere a unui adevăr niciodată unic determinat. Bradbury nu e primul contemporan care descoperă în Diderot un precursor al postmodernismului de secol 20, dar are întîietate în materie de transformare a filozofului în personaj de roman.

E adevărat, cartea nu s-a bucurat de succesul altor romane semnate de Bradbury. Pe bună dreptate, căci dialogurile sînt dense şi uneori