Străinul care s-a aşezat la masa ta în localul de noapte sau în faţa ta în compartimentul de tren îşi deschide deodată inima: a părăsit pe cineva sau cineva l-a părăsit, a dat şi/sau a primit lovituri, e o persoană vătămată, chinuită de remuşcări şi/sau resentimente, vrea să se destăinuie - şi te-a ales pe tine. Eşti iniţial curios (apropierea aceea subită, accidentală, barierele ignorate), apoi fascinat (suferinţa care tresare pe faţa necunoscutului, care vibrează în vocea lui) şi pe măsură ce detaliile intime se acumulează şi noi răni, regrete, ruşini, cruzimi, umilinţe sunt expuse, (poţi să) te simţi din ce în ce mai stingherit, pînă la un punct în care ai vrea să întrerupi confesiunea, să priveşti în altă parte, să te eliberezi din intimitatea aceea forţată, falsă, unilaterală ("Ajunge, mi-ai spus destul, iar eu nu am ce să-ţi spun, nu pot să fac nimic.") Ai întrezărit iadul lăuntric al altcuiva. Asta nu se întîmplă prea des - nu pentru că am trăi înconjuraţi de oameni fericiţi, ci pentru că trăim printre oameni cărora nu le dezvăluim mai nimic şi care la rîndul lor nu ni se revelează. (Adesea îi numim "cunoştinţe" pe cei pe care de fapt nu-i cunoaştem.) Avem în noi poveşti pe care nu le spunem, spaţii tabu, perimetre închise, zone interzise. În reality show-uri ca Iartă-mă! (la TVR1, în fiecare luni), vedem cum astfel de spaţii intime devin spaţii publice. Televizorul ne oferă o cale de acces, o scurtătură. Nu trebuie să facem nici un efort, nu trebuie să cîştigăm încrederea nimănui: acei oameni sunt acolo ca să spună totul - căsnicii destrămate, prietenii trădate, gesturi regretate, suferinţe îndurate. E ca şi cum am privi în case cu pereţi de sticlă. Nu trebuie decît să ne aşezăm în faţa micilor ecrane, cu setea noastră de "feţe adevărate", de lacrimi autentice, de drame "din viaţă", şi să sorbim patosul spovedaniilor publice (şovăielnice

sau tota