Întreabă orice critic de film american şi vei afla că 2000 a fost un an foarte slab. Spre deosebire de 1999 - se pare, cel mai bun, din anii '70 încoace. O autoritate ca Michael Atkinson (Village Voice) spune chiar că a fost "cel mai sărman an pentru filme din 1929 încoace" şi că "inclusiv capodoperele au revelat sedimente de mediocritate". Întreabă acum orice critic local şi vei afla că 2000 n-a fost un an rău. Nu la fel de bun ca cel trecut (cînd erau plebiscitate Matrix, Aleargă, Lola, aleargă!, Jocuri, poturi şi focuri de armă sau Velvet Goldmine...), dar, repet, deloc rău. Îţi vei spune, ce ţi-e şi cu criticii ăştia de film... Cine să-i mai ia în seamă cîtă vreme ei înşişi nu se pun de acord atunci cînd trebuie să dea un verdict? Pe cine să mai crezi: pe cel care-ţi spune că Dancer in the Dark (r. Lars Von Trier) e o capodoperă sau pe cel care susţine, cu o îndîrjire suspectă, că e "cel mai prost film făcut vreodată"? Ori pe cel care, perversiune supremă, dă dreptate amîndurora, îndemnîndu-te să nu te duci la acest film fără o batistă într-o mînă şi o roşie mucegăită în cealaltă: "tot ce-i posibil să fie nevoie să le foloseşti pe amîndouă"... Dincolo de orice posibile şi viitoare controverse, Dancer in the Dark a fost, dintr-un anume punct de vedere, bomba cinematografică a lui 2000: divizînd, atît de net, critici altminteri respectabili, ea n-a făcut decît să dea Criticii-mamă lovitura de graţie, trăgînd de ea în toate părţile, scoţîndu-i la iveală "transparenţele" şi conducînd-o finalmente, aidoma lui Bjšrk, la eşafod. Adio credibilitate. Să revenim la paradoxul iniţial: pour une fois, şi unii, şi ceilalţi au dreptate. În America, cele mai bune filme sînt, de regulă, lansate în cea de-a doua jumătate a anului, pentru a fi încă proaspete în mintea celor care votează pentru Oscaruri. În marea lor majoritate (excepţiile anului trecut fiind Magnolia şi Bei