Cu ani în urmă, 26 ianuarie era sărbătoare naţională. Ştim de ce şi ştim şi cine era sărbătoritul. Dar de atît de multe ori mi-a fost auzul otrăvit de laudele adresate multiubitului, încît data mi-a rămas săpată în memorie. (Am constatat cu uşurare că amintirea nu s-a transmis genetic şi fiilor mei, mi-e teamă doar să nu se-aleagă şi ei cu vreo amintire de asta). Pentru mine, 26 ianuarie e cu siguranţă mai sonoră decît chiar zilele de naştere ale unor apropiaţi. (Pe care-i rog să mă ierte dacă am călcat iar pe bec). E paradoxal, în fond n-am avut relaţii apropiate cu fostul şef al statului. Dar de cîteva ori, am fost într-un fel sau altul în apropierea lui Nicolae Ceauşescu. Odată, chiar am vorbit cu el. Dar despre asta, altă dată. Deci. În stagiul militar (ispăşit în 1975), la săptămînala revistă de front, lîngă noi, "teriştii", era amplasată o subunitate de "trupeţi". Pe şeful lor, un maior, îl chema Nicolae Ceauşescu. Înainte de apariţia comandantului, trupele erau inspectate rapid de un colonel, care invariabil se lua de el. "Ceauşescule, zicea el, printre dinţi, iar ţi-ai bătut joc! Cît o să te mai răbdăm, tovaraşe Ceauşescu? rostea colonelul sardonic. Las' că scăpăm noi de tine, tovarăşe Ceauşescu!" După care trecea mai departe, încîntat de gluma sa matinală şi de stînjeneala maiorului care-i plănuia probabil cazne cumplite. După vreo doi ani, în facultate am asistat la un gest similar. Într-o toamnă, pe Stadionul Studenţesc, ne adunasem vreo cîteva sute de politehnişti. Chiulisem tot anul la sport şi acum trebuia să ne dăm normele - să alergăm, să sărim la înalţime şi lungime. "Sare Niculescu, se pregăteşte Georgescu", zicea profesorul, ca la Congres. Niculescu sărea şi primea nota. "Sare Georgescu", zice profesorul şi încremeneşte. Apoi înghite în sec şi îngaimă: "Sare Georgescu şi se pregăteşte... Ceauşescu... Nicolae Ceauşescu!". Rîsete, mişto, ovaţi