convorbire cu
pr. Iacob ORMENIŞAN, parohul bisericii Popa Chiţu Uşa care ţi se deschide generos în faţă şi te cheamă să pătrunzi într-un spaţiu anumit, devine totodată şi o pavăză, un element de protecţie faţă de agresiunea exteriorului. Dar, ca să creeze senzaţia de ocrotire şi sprijin, uşa trebuie să se închidă, delimitînd astfel teritoriul unde te simţi adăpostit. Ne gîndim la întregul înţeles al expresiei atunci cînd spunem despre cineva că este "uşă de biserică"? Da şi nu. De regulă, uşa bisericii ne apare impunătoare, trainică şi severă în propria perfecţiune. De aceea, poate, mulţi nici nu se simt tentaţi să devină asemenea "uşi", fiindcă rectitudinea morală nu ni se pare fiecăruia la îndemînă, ci o aşteptăm mai degrabă de la alţii. În materie de reformă interioară făgăduim un fel de "oportunism pozitiv".
Experienţe Cîţi ani de preoţie aveţi, părinte Iacob? Slujesc din 1979; am terminat Teologia la Bucureşti, dar aici, la biserica Popa Chiţu, sînt numai de puţină vreme, cam de un an. Întîi am fost preot de ţară, 5 ani, într-o comună, Blăjenii de Sus din judeţul meu, Bistriţa, pe urmă timp mai îndelungat în Alba Iulia. De acolo am venit în Capitală. Deci, lumea satului, micul oraş de provincie, capitala: trei puncte de observaţie şi trei experienţe. Nu-s atît de deosebite cum par din afară. Oameni buni sînt buni peste tot, în orice loc. Răutăţi găsim astăzi, din păcate şi la ţară, şi-n oraşul de provincie şi-n Bucureşti. E drept, lumea din Bucureşti e mai colorată, mai contrastantă la prima vedere. Biserica noastră e veche, ridicată la începutul secolului XIX, înconjurată mai mult de case aşezate decît de blocuri, dar nu departe e Piaţa Galaţi, cum i se spunea, care foieşte de oameni de tot felul. A fost o lume bună aici, mai înainte, este încă, dar s-au mai amestecat elementele. Credincioşii, însă, sînt foarte buni, există tradiţii ortodoxe pu
