La începutul acestei săptămîni, s-au comemorat în România 60 de ani de la rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941. Cu excepţia cîtorva manifestări, societatea românească şi-a văzut de treburi. În inventarul grijilor comune, una va fi mereu mai presantă decît ideea rememorării unui episod bezmetic al istoriei noastre, oricare ar fi el - cu atît mai mult unul de pe vremea cînd bunicii erau tineri, pe măsura nenăscuţilor nepoţi. În seara de 22 ianuarie a.c., Federaţia Comunităţilor Evreieşti a organizat un simpozion; dată fiind media de vîrstă a celor din sală şi amintirile multora din acele zile de haos criminal, nu este foarte greu de ghicit ce s-a discutat. Simultan (!), la Casa Studenţilor avea loc o dezbatere pe tema "antisemitismului românesc între adevăr şi minciună"; date fiind asociaţia organizatoare şi afişul destul de dubios lipit prin staţiile de metrou, iarăşi nu este greu de bănuit cam unde înclina balanţa. Nici asta nu ar fi, pînă la urmă, cea mai mare dramă. Într-o democraţie e loc pentru toate. Dramatic este că societatea românească nu şi-a dăruit niciodată răgazul pentru o evaluare - nu solemnă, ci doar lucidă; nu spectaculoasă, ci doar temeinică - a acestui trecut de care fugim cu limba scoasă şi care, totuşi, ne suflă în ceafă mereu. Episodul rebeliunii legionare e un exemplu. La suprafaţă, nişte derbedei strînşi peste piept cu centură s-au războit cu statul român, dăruindu-şi, în context, şi un pogrom; mai în adînc, lupta se purta însă între toleranţa noastră prea des canonizată declarativ şi acele temeri din subconştientul colectiv al naţiei - i-am putea spune fie antisemitism latent, fie xenofobie tradiţională, fie, mai pretenţios, refuz al alterităţii. După înfrîngerea rebeliunii şi demantelarea sistemei legionare (o frăţie de aventurieri care sumbri, care stupizi, şi care oricum nu au produs niciodată, din mintea-le, vreun real prog