sau Tropaeum Traiani la Filaret Părea să existe în anii treizeci un consens în epocă privitor la caracterul feluritelor edificii: roman pentru administraţie, bizantin pentru biserică. În anii patruzeci însă, sub spectrul războiului şi al propagandei regimului antonescian, părea că asemenea ambiguităţi sînt menite să dispară. Cum regimul întrevedea ca posibilă (deşi nu realizează niciodată) o axă latină - în interiorul, dar încă mai plauzibil în afara Axei militare - cu Italia şi Spania, este de înţeles acest accent apăsat şi exclusiv pe componenta latină a originilor poporului român, cele care i-ar marca definitiv nu doar limba, ci şi mediul edificat. Insistenţa pe monumentele romane este semnul unui astfel de efort. Nu mai departe decît monumentul lui Apolodor din Damasc, Tropaeum Traiani, de la Adamklissi (cum suna în ortografierea epocii), ar fi trebuit restaurat, dar unde? - în Parcul Carol din Bucureşti, iar aici transformat într-un Monument al Eroilor. O sugerează explicit arh. Spiridon Cegăneanu, un critic acerb deopotrivă al modernismului (ca "aiureli" lipsite de spiritualitate, de eroism) şi al reveriilor ludice ale neo-românismului (nefiind acesta din urmă suficient de ataşate tradiţiei) în articolul său "Tropaeum Traiani şi Mausoleul Eroilor" din revista Arhitectura din 1943-44, număr unic, pp. 52-53. Faţă de rezultatele ambigue ale concursului pentru un Mausoleu al Eroilor ("Unii au confundat mausoleul cu o biserică oarecare. Alţii au copiat ultimele aiureli moderniste sau au confundat mausoleul cu un sarcofag roman"), arhitectul propune nu atît restaurarea sa în Parcul Carol, cît folosirea lui ca "inspiraţie pentru un mausoleu, şi m'a surprins că la concursul ce s'a ţinut nu s'a gîndit nimeni la aşa ceva.(...)" Critica principală adusă competiţiei era, aşadar, aceea că "nimeni nu s'a adîncit în psihologia subiectului şi în tradiţia formelor plasti