Prin '90, cînd de-abia exista, după ştiinţa mea, primul hamburger bucureştean, hamburger-ul Bulevard, cu mult ketchup şi multă ceapă, am făcut un microtrotuar pe tema, banală, "mîncarea preferată". Răspunsul preponderent a fost "friptura cu cartofi prăjiţi". Evident, am fost dezamăgită: opţiunea asta nu presupunea nici imaginaţie, nici cultură gastronomică, nici simţ estetic, nici dorinţă spre mai bine; era doar mulţumirea resemnată cu un status quo mediocru. De atunci, lucrurile s-au schimbat mult. Pe lîngă răspîndirea şi consacrarea hamburgerului (prin apariţia McDonald's-urilor), ne-a năpădit (în sens pozitiv) şi mîncarea estetică. Chiar şi destul de neimaginativa chiftea americană exploata, în mic, estetica amestecului: verdele castraveciorilor se îmbina plăcut cu roşul aprins al ketchup-ului, cu maroniul cărnii şi portocaliul chiflei. Deşi (încă) nu prea multe, ingredientele începeau să-şi piardă stricta delimitare, tinzînd spre fărîmiţarea diversificată. Nivelul estetic McDonald's a fost depăşit de apariţia bistro-urilor, lăcaşuri gastronomice mai elevate şi mai cu pretenţii de unitate. Amestecul s-a consacrat, aici, în principiu culinaro-estetic al felurilor mai alambicate; în locuri precum Bistro Athénée, garnitura simplă de cartofi prăjiţi s-a complicat în garnituri compuse din legume şi orez asortat colorate, iar fripturile s-au transformat în medalioane de carne cu diverse pete de culoare. Salatele cu multiple ingrediente au completat, în plus aşteptările estetice şi coloristice. Chioşcurile " de import" din Piaţa Amzei ne-au mai zguduit, şi ele, din prejudecăţi, arătînd că o conopidă opoate fi şi verde, în variantă broccoli, că nu există doar mere şi banane, ci kiwi, avocado, mango, ananas, rodii, că prunele se pot contopi cu piersicile şi că strugurii se pot mînca în plină iarnă... O lovitură estetică, relativ mai recentă,

ne-au dat-o restau