În noaptea de Crăciun a anului 2000, autorul acestor rînduri rula regulamentar pe banda a doua, cu viteza legală în localitate, adaptată condiţiilor de drum şi la limita evitării oricărui pericol. Într-adevăr, pericolele obişnuite au rămas în urmă. Am oprit în timp util la trecerea de pietoni şi am trecut la mare distanţă pe lîngă un cetăţean prea îmbibat cu spiritul sărbătorilor. Dar n-am putut să scap de capcana de pe drum. În mijlocul şoselei - naţionale, cum îi spunem noi cu mîndrie - se găsea o crevasă perfidă, cu marginile ascuţite, camuflată în culoarea asfaltului şi a nopţii (remarcaţi ce face groapa din stilul narativ al unui om). Bineînţeles că n-am putut s-o evit. După impactul care mi-a spart roata (şi cîte alte lucruri la suspensia maşinii) nu m-am putut opri să nu constat perfecţiunea capcanei ce mi se întinsese. Mai întîi, groapa era aşezată în locul cel mai prost luminat din toată localitatea. În plus, la 100 de metri de ea, şoseaua era traversată de un pod de cale ferată, construcţie masivă şi care atrage instinctiv privirea. Şansele unui efect catastrofal erau sporite şi de faptul că groapa se găsea la capătul unui drum lung, drept şi bun, pe care orice om cu mintea la cap (şi încredere în propria soartă) nu poate decît să accelereze. Altfel spus, groapa era pusă acolo de cineva care ştia ce face. La fel cum constantele care guvernează universul par a fi alese de o minte care a dorit ca el să poată da naştere vieţii, tot aşa groapa mea părea o creaţie inteligentă, cu un scop mult mai important decît reparaţiile la reţeaua de termoficare ori instalarea unui nou cablu electric. Ajuns la aceste gînduri, am procedat precum ne sfătuieşte Sherlock Holmes: "elimină toate ipotezele, şi ceea ce rămîne, oricît de improbabil, trebuie să fie adevărul." Ori adevărul nu poate fi decît unul: groapa era acolo pentru ca automobiliştii să intre cu roţile î