Ca în mai toate limbile, şi în română, termenul de ministru îl desemnează pe membrul titular al unui guvern. Regula are şi două abateri. Prima, de ordin lexical: în engleză, pe lîngă cea menţionată, termenul are şi o semnificaţie sacerdotală. A doua abatere este de ordin politico-administrativ: orice stat are un guvern, dar nu orice guvern este format din miniştri. Membrii primelor guverne bolşevice constituite după revoluţia rusă nu purtau titlul de miniştri, ci pe cel, oarecum profetic, de comisari ai poporului. Cu timpul, moştenitorii lui Lenin au renunţat la această extravaganţă, nu însă şi cei ai lui Lincoln. Căci Statele Unite continuă să nu aibă nici guvern - ci administraţie; nici prim-ministru - ci preşedinte; şi nici miniştri - ci secretari de stat. După cum Bucureştiul sugerează posibilitatea ca un stat să aibă un guvern şi totuşi să nu fie în mod efectiv guvernat, Washingtonul demonstrează posibilitatea contrarie, ca un stat să fie efectiv guvernat fără a avea ceea ce se cheamă în mod formal un guvern. Inspiraţi întrucîtva de coroana britanică, miniştrii dîmboviţeni vorbesc în numele Guvernului, dar nu guvernează. Convertind guvernarea în aservire generalizată, dictatura stalinistă din România a păstrat atît instituţia formală a guvernului, cît şi structurarea acestuia pe ministere şi miniştri. Pe atunci, cu cît mai restrînse erau prerogativele guvernului, cu atît mai stufoasă era alcătuirea lui. Pe lîngă primul-ministru şi echipa miniştrilor, guvernul mai era dotat cu un număr variabil de prim-viceprim-miniştri şi de viceprim-miniştri, la extremitatea opusă mişunînd o puzderie de miniştri adjuncţi. Tranziţia a defrişat drastic acest hăţiş, nu i-a menţinut decît pe primul-ministru şi pe miniştri, dar i-a inventat în schimb pe miniştrii de stat, de regulă doi la număr. Nu se ştie ce probleme rezolvă acest cuplu, dar se ştie în schimb ce probleme sus