Cu ocazia scandalului generat de apariţia primelor manuale alternative de istorie, una dintre ideile repetate cu insistenţă, pînă la a se transforma într-o veritabilă mantră a "gîndirii corecte", a fost aceea că "o naţiune (variantă: un popor) nu poate supravieţui fără mituri". În aparenţă, în jurul acestei probleme fierbinţi s-au conturat două tabere: pe de o parte apărătorii necondiţionaţi ai istoriei ca epos eroic, din perspectiva cărora principala atribuţie a acestei materii şcolare este să producă exaltare faţă de un set bine definit de personalităţi charismatice, şi echipa "demitizatorilor" despre care se presupunea că ar fi voit să facă din disciplina istoriei terenul unor exerciţii de distrugere (în fapt: de timidă relativizare) a "idolilor tribului". În opinia mea, între aceste puncte de vedere aparent ireconciliabile intervin şi elemente de apropiere. Fiindcă, dacă naţionaliştii fundamentalişti clamează realitatea şi eternitatea miturilor locale, opozanţii lor cu spirit liberal par adeseori să se limiteze la a spune că miturile, fără a fi absolute în sensul adevărului lor moral, sînt totuşi absolute într-un sens epistemologic: orice discurs istoric îşi propune propriile mituri, raţiunea neputînd niciodată sări peste umbra ei fantasmatică. O altă variantă a soluţiei "liberale" ar fi că, neputînd anula dimensiunea mitică a gîndirii noastre istorice, sîntem obligaţi să oscilăm permanent între viziune (vizionarism) şi raţionalitatea analitică şi pragmatică. La limită, ne-am putea folosi liberul arbitru pentru a ne produce miturile "naţionale" sau "supra-naţionale" care ne trebuie, în diferite momente şi contexte. Ceea ce au în comun aceste puncte de vedere mi se pare a fi acceptarea, exaltată sau doar resemnată, a caracterului ireductibil al mitului: modul în care omul îşi reprezintă propria istorie şi propria identitate ţine, indiscutabil, de regimul