O trecere prin revistă Tulburător ultimul număr al Dilemei. Am simţit lipsa unor pagini în plus pentru ca tulburarea să fie totală. Ca întotdeauna am multe să vă spun şi tot ca întotdeauna mă grăbesc să o fac, cu toate că părinţii mei au încercat să îmi bage cu forţa în cap că "Graba strică treaba". Dar s-o iau cu începutul. Nu ştiu ce vîrstă are domnul Mircea Fabian, dar dînsul spune că este tînăr. Dacă n-ar fi spus-o, aş fi crezut că este scrisoarea unui om de 55 de ani (Şi ce, ar fi fost rău...? - n. red.). Atîta tristeţe, atîta neîncredere în tot şi toate cîte sînt, atîta pesimism i-ar fi fost îngăduite numai unui adult sătul de viaţă. Un tînăr nu are voie să spună că "nu există decît două vîrste": cea la care ai întrebări şi cea la care nu mai ai decît răspunsuri. Aş spune că mai există cel puţin încă una, ba chiar aş supralicita la două. Nu cred, ci sînt convinsă că există şi vîrsta la care cauţi răspunsuri la întrebările pe care ai fost în stare să (ţi) le pui. Să înţeleg că dînsul ori nu a găsit răspunsurile de care avea nevoie, ori nu a primit răspunsuri în stare să-l trimită mai departe, la alte întrebări, la alte căutări. Şi cînd am spus că îndrăznesc să supralicitez, mă refeream la vîrsta la care, presupun eu, te împaci cu toate şi, poate, chiar cu tine însuţi. Dar de asta nu sînt sigură. Vă mai contrazic cu ceva, domnule Fabian. M-a durut să citesc în scrisoarea dvs.: "Orice tînăr ştie că nu mai are cui să pună întrebările..." Acei oameni care pot răspunde mai există încă. Şi vor exista întotdeauna. Ori nu aţi avut răbdarea să-i căutaţi, ori nu aţi avut şansa să daţi peste ei. Dar niciodată nu e prea tîrziu. Aveţi aerul unui sceptic îndîrjit, al unui om pe care nu mai ai loc să-l convingi că lucrurile nu sînt chiar aşa cum le vede el. Şi e păcat. Păcat de splendoarea scrisorii dvs., în ciuda pesimismului ce se degajă din ea. Vă doresc un an plin d