Iulie 1996. Expoziţie "Sherlock Holmes şi Franţa", la recent deschisa BILIPO, adică Biblioteca de literatură poliţistă, ce se află chiar alături de clădirea unei venerabile, multiseculare instituţii, Collège de France. Amuzant e că holmesologii francezi şi-l revendică, s-ar zice că nu fără temei, pe eroul lui Conan Doyle. În povestirea Interpretul grec, Holmes declară că bunica lui era sora pictorului francez Vernet. Aici, un prim mister: care Vernet, Carle sau Horace? Savante calcule înclină balanţa în favoarea lui Carle şi, mergînd pe această linie, se ajunge la o anume Emilie care a sfîrşit, vai, ghilotinată. Detectivul a făcut numeroase călătorii în ţara strămoşilor săi. A rezolvat cazuri care implicau răufăcători francezi sau care priveau interese superioare de stat. În Piaţa Operei, în faţă la Café de la Paix, îl arestează, în 1894, pe anarhistul Huet. Guvernul francez, recunoscător, îi acordă Legiunea de onoare; pe aceasta, Holmes o acceptă, deşi refuzase distincţia de Cavaler al Coroanei britanice. Cîţiva ani mai tîrziu, îşi rătăceşte bagajele în Gara de Nord. Se confruntă cu celebrii apaşi, spaima locuitorilor din Montmartre şi duşmani de moarte ai jandarmilor. Urmărit de ucigaşi plătiţi, în slujba teribilului său inamic Moriarty, Holmes se ascunde o vreme în oraşul Montpellier. Acolo, în povestirea Dispariţia lui Lady Frances Carfax, îi salvează viaţa lui Watson; scena se petrece pe strada Trajan (iată, nu-i aşa, un detaliu care i-ar putea lansa pe holmesologii români - dacă există - pe o pistă interesantă ...). Devorat, se ştie, de propriul lui personaj, Conan Doyle a putut constata şi cum realitatea îşi ia revanşa asupra ficţiunii. În 1925, aflat la Lyon, vizita Muzeul Crimei. În faţa unui tablou a exclamat uluit: "Bine, dar ăsta e Jules, fostul meu şofer!". Era portretul celebrului bandit Jules Bonnot, şeful legendarei "la Bande à Bonnot". Acesta