Muzeul Ţăranului Român a editat de curînd, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii, o carte-album despre icoanele pe sticlă: O viaţă, un destin, o icoană; autoare: Irina Nicolau, Ioana Popescu, Raluca Alexandrescu, fotografii: Alice Ionescu. Titlul arată deja că acest volum nu e totuşi unul despre icoane, fie ele socotite piese de artă ţărănească, produse ale industriei familiale din Transilvania ori expresii ale pietăţii populare. Nu ele în sine fac obiectul cărţii şi nici analiza lor din punct de vedere estetic, etnografic ori religios. O viaţă, un destin, o icoană e, de fapt, un proiect antropologic pus în aşa fel în pagină încît să devină atrăgător şi instructiv pentru publicul cultivat. Textul (un anume tip de text) şi imaginea (un anume tip de imagine) sînt puse într-un dialog din care cititorul-privitor să afle ceva despre metabolismul acelor comunităţi care au nevoie de icoana pe sticlă, care o produc, care îşi trăiesc credinţa împreună cu ea. Care, la un moment dat, o lasă deoparte ca obiect de cult, o pun în pod ori o vînd turiştilor, pentru a o regăsi, poate, cîteodată ca obiect artistic. Nu avem de a face, în această carte, cu discursul tehnic şi impersonal al lucrărilor obişnuite de specialitate ce trezesc în cititor respectul şi plictisul, obligatoriu asociate, invitîndu-l în grădinile, cenuşii pentru el, ale terminologiei şi tematicii unor discipline închise în ele însele. O viaţă, un destin, o icoană e, dimpotrivă, o carte prietenoasă, ospitalieră; e o întreită povestire. Trei personaje se povestesc şi sînt povestite în această carte: preotul Zosim Oancea, întîi, cu destinul său: tînăr teolog plin de posibilităţi, el e condamnat la o lungă experienţă carcerală şi, reîntors în parohia sa, are energia să se dedice comunităţii şi să pună pe picioare un remarcabil proiect muzeal. Apoi muzeul de icoane pe sticlă din Sibiel pe care el l-a co