Generalul Ion Antonescu, chemat de regele Carol al II-lea, să preia conducerea guvernului, la începutul lui august 1940, a cerut să fie numit conducător al statului, preluînd segmente importante din prerogativele regale. Antonescu a convorbit de două ori, mai înainte, cu Iuliu Maniu, convenind detronarea regelui şi, apoi, alcătuirea unui guvern de uniune naţională care să organizeze alegeri libere. Antonescu n-a îndeplinit decît prima condiţie, neavînd deloc intenţia de a-i coopta pe naţional-ţărănişti şi liberali în guvern. El era, ca formaţie, un dictator şi era înţeles, din vreme, cu Fabricius, ambasadorul la Bucureşti al Germaniei naziste. Cum a fost sfătuit de acesta, el a decis să formeze un guvern cu legionarii, el fiind conducătorul şi aceştia partidul de masă care îi lipsea generalului. A durat vreo zece zile pînă s-a perfectat formula guvernamentală. În septembrie 1940 a proclamat statul naţional legionar care - prin decret - îl numea pe Horia Sima comandantul mişcării legionare. Aceasta deşi Antonescu spera, în secret, că treptat, această din urmă demnitate politică îi va reveni lui. Planul lui Fabricius s-a înfăptuit şi, la 20 noiembrie, Antonescu a întreprins o vizită oficială la Hitler, angajîndu-se să alieze ţara la puterile Axei. Generalul Antonescu i-a făcut o bună impresie lui Hitler, văzînd în el, cum a şi devenit, un aliat credincios. Noul guvern era bine reprezentat de legionari. Şeful lor, Horia Sima, era vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în guvern, legionarii ocupînd patru ministere (inclusiv Internele şi Externele) şi trei subsecretariate de stat. Au început, de îndată, procesiunile şi parastasele legionare, aceştia anunţînd că vor înfăptui legatul lui Corneliu Zelea Codreanu, pedepsirea foştilor demnitari carlişti, prigonitorii lor şi un program drastic împotriva evreilor. Au impus, repede, aplicarea legiuirilor rasiale adopta