Spre deosebire de clişeele politice - în general, agasante şi nocive - , clişeele culturale sînt benigne şi produc doar mici nevralgii, dacă nu zîmbete îngăduitoare. Iată, bunăoară, candida sintagmă jurnalistică: "marea doamnă (eventual, cu majusculă) a scenei româneşti". Dacă ar fi folosită o dată-de două ori, ea ar trece aproape neobservată şi, fireşte, nu ar fi percepută ca un clişeu. Dar această titulatură de unică folosinţă a apărut de zeci de ori, însoţind numele tot atîtor actriţe, de la, să zicem, Lucia Sturdza Bulandra pînă în zilele noastre. (Asta în timp ce n-am citit sau auzit vreodată despre un "domn al scenei româneşti", nici mare, nici mic.) Un abuz îngrijorător îl constituie cel comis împotriva sufletului, cuvînt pe care îl întîlnim, din ce în ce mai des, în expresii fără acoperire (altfel spus, fără sens) risipite cu dărnicie prin ziare, pe unde hertziene, pe unde te aştepţi şi pe unde nu te aştepţi: "sărbătoare de suflet", "întîlnire de suflet", "colectiv de suflet", "carte de suflet", "acţiune de suflet" (prin contaminare de la mai vechiul "copil de suflet"?). Judecînd după frecvenţa din ce în ce mai mare a acestor expresii de suflet, trebuie să ne aşteptăm la o escaladare fără precedent a clişeului, prin noutăţi de tipul: " a făcut parte dintr-un regiment de suflet", "a pus o cărămidă de suflet la nu ştiu ce construcţie", "a tras o beţie de suflet". Şi aşa mai departe şi mai în adîncul sufletului. Se pare că un complex de culpabilitate ascuns în cutele subconştientului i-a făcut pe propagandiştii comunişti să înnobileze diverse noţiuni abstracte. Cred că astfel s-au născut: "cauza nobilă a socialismului", "idealul nobil al revoluţiei", "lupta nobilă pentru pace" sau, culmea oximoronului, "lupta nobilă a proletariatului". Ecourile vechilor uzurpări nu s-au stins, de vreme ce descoperim într-un document foarte recent că domnul X va fi sărbăto