Pe 14 ianuarie, New York Times a publicat un interviu cu preşedintele Doubya şi am crezut, iniţial, că ar fi interesant să contabilizez de cîte ori a lăsat el să se înţeleagă că engleza este cea de-a patra limbă a sa. Dar m-a luat curînd lehamitea. Prea era din cale-afară de uşor. De exemplu, ca răspuns la întrebarea despre "natura istorică" a faptului că este doar "al doilea fiu de preşedinte care îşi asumă funcţia tatălui", preşedintele Lumii Libere spune: "Nu, vreau să spun, eu am în vedere asumarea preşedinţiei, fără îndoială. Dar eu nu... nu cred că îţi poţi defini cu adevărat locul în istorie cît timp eşti în viaţă. Adică, eu sînt pe cale să mi-l definesc. Dar nu cred că va fi definit cum se cuvine pînă cînd personajele nu vor fi decedat şi istorici obiectivi vor fi analizat cum se încadrează preşedinţia în... în curgerea istoriei, în general". Întrebarea, veţi fi observat, nu se referea la locul său în istorie. Sau la cum ar fi să fie mort. Ci la faptul că este un moştenitor dinastic. Doubya nici nu a auzit întrebarea. Dar mai sînt şi alte lucruri care se desfăşoară în spatele acelei întrebări. Imaginea hilară a "istoricilor obiectivi" (ce-or mai fi şi ăştia) care îi încadrează pe defuncţii preşedinţi în "curgerea istoriei" este deosebit de amuzantă. Încă şi mai interesantă este, totuşi, curgerea frazei. El Presidente începe cu "vreau să spun", apoi trece la "cred", apoi recurge la "cu adevărat", ca să fie sigur că ascultătorul ştie că asta este ceea ce crede, nu ceea ce vrea să spună, şi îşi întăreşte declaraţia cu "evident", ca şi cum totul ar fi de la sine înţeles şi numai un nebun ar putea contrazice un adevăr care se impune cu atîta tărie. În toată această goană după precizie, după asigurare, după complicitate, este greu să-ţi dai seama ce spune de fapt. Cînd te întorci şi judeci, îţi dai seama că nu spune decît da, o să fiu preşedinte, dar nu ştiu