Este Ion Iliescu, preşedintele României, nu o persoană omonimă, pe cale de a deveni şi el, chiar şi el!, dilematic?! Fapt este că în discursul pe care l-a ţinut vineri, 19 ianuarie, la Conferinţa Naţională extraordinară a PDSR, a făcut o afirmaţie tare suspectă: "mediile de informare - a spus el în chip de învăţătură pentru urmaşii săi pedeserişti - pot fi un partener util oricărei guvernări". Ai de ce rămîne visător: nu un accentuat, un net, un categoric sînt, ci un dubitativ pot fi. O primă ipoteză ar fi un început de convertire a preşedintelui la dilemism, aici în accepţiunea de sfială a apropierii de o zonă gingaşă, fie această sfială şi una ipocrită, politicoasă, din pur convenţionalism. O a doua explicaţie, mai prozaică, şi spre care eu tind să înclin, ar fi că Ion Iliescu nu este foarte încîntat de cum arată "mediile de informare" şi a preferat să-şi distileze, subtil şi reverenţios, reticenţele eventuale. Iar motive de nemulţumire ar putea avea, fiindcă în materie de presă preşedintele nu este ingenuu; între actualii politicieni români activi şi cu responsabilităţi, el are, probabil, cea mai îndelungată experienţă în domeniu, chiar dacă nu a fost vreodată jurnalist şi s-a ocupat, cînd s-a ocupat, mai mult de îndrumare decît de realizare. Cert e însă că preşedintelui nu-i sînt străine nici domeniul, nici lumea presei. Două sînt constatările mai generale despre evoluţia presei româneşti de după decembrie 1989: restrîngerea, deopotrivă cantitativă şi simbolică, a spaţiului ocupat de instituţiile publice şi tendinţa generală spre o "dictatură a insignifiantului". Sau, dacă termenul dictatură va fi fiind excesiv, atunci, poftim!, voi spune doar dominaţie. Rapidă, aproape instantanee, trecerea de la o presă oficială unică şi uniformă la una mixtă, cu o componentă publică şi una privată, nu a fost şi nemaipomenit de reuşită. Cu excepţia parţială, dar semni