Începem cu o constatare mai mult decît banală: dacă sîntem somaţi - să presupunem că în felul cel mai potrivit, ca ton şi expresie deci, fără să ne simţim umiliţi, desconsideraţi sau dispreţuiţi de un asemenea gen de întrebare - să răspundem pur şi simplu la interogaţia: "ce asigură, ce anume conferă rectitudine, verticalitate morală conduitei noastre", realizăm că sîntem, în cel mai bun caz, uşor descumpăniţi, dacă nu de-a dreptul într-o stare de perplexitate. Ne aflăm, oarecum, în situaţia binecunoscută a Sfîntului Augustin care spunea, despre timp, că dacă nimeni nu-l întreabă, are impresia că ştie, dar dacă ar vrea cumva să explice ce este acesta, se va vedea obligat, cu uimire, să spună totuşi că nu ştie. În fond, un asemenea tip de experiment mental poate întreprinde oricare dintre noi şi el poate fi revelatoriu pentru flexibilitatea ideilor noastre despre ceea ce e bine şi ceea ce e moral şi, totodată, pentru precaritatea modului în care sîntem într-adevăr fiinţe reflexive, adică fiinţe care ne gîndim în chip serios şi responsabil la legătura care există între ceea ce se face şi ce anume ar trebui să se facă, de cineva, într-o situaţie oarecare. Altfel spus, a te defini pe tine însuţi în poziţia de persoană cert locuind în moralitate nu este un fapt brut, de genul "eu locuiesc în casa mea", şi nici ceva de la sine înţeles. Potrivit, credem, este să acceptăm această premisă: nicicînd şi pentru oricine, de cînd există condiţie umană şi de cînd există oameni, n-a fost uşor nici să fii moral şi nici n-a fost facil să ştii ce este acest elementar act de comportare şi acest primar fapt de conştiinţă. Răspunsul complet la această problemă, niciodată unul satisfăcător, îl avem dat, desigur, de istoria doctrinelor morale. Dar, noi ştim totuşi că, pînă la urmă, dincolo de acest referenţial abstract se întinde nimic altceva decît viaţa noastră, cu actele şi conse