Una dintre principalele porţi ale Capitalei Un provincial, sosit pentru prima oară la Bucureşti, coboară din tren, priveşte uşor debusolat în jur şi se îndreaptă spre una dintre ieşirile gării. Odată ajuns în stradă, brusc se trezeşte pîndit, încolţit, hăituit: "Domnu', domnu', un taxi?" Maşinile, de la Dacii rablagite de prin anii '80, pînă la Matiz-uri şi chiar Merţ-uri, îl aşteaptă cu portiere larg deschise şi cu şoferii numai zîmbet şi tupeu, convinşi într-un început că "ăsta o să pună botu'". Bietul om, deja confuz, cedează insistenţelor şi alege la întîmplare. I se cară bagajele, este poftit în maşină. Pe drum i se face o plăcută conversaţie; şoferul se transformă dintr-o dată în ghid şi-l poartă pe călător într-un adevărat tur al oraşului, cu explicaţiile de rigoare. În final, îl aduce pe drumuri lungi şi ocolite la destinaţie. Provincialul, impresionat de serviabilitatea bucureşteanului, socoteşte că glumele cu "mitici" şi înjurăturile la adresa cetăţenilor capitalei sînt nefondate. Şocul apare cînd i se comunică costul cursei. Zîmbetul amabil al şoferului dispare, iar suma depăşeşte imaginaţia celui păcălit. În codul personal al acestuia apare o nouă regulă: "Dacă ajungi la Bucureşti, fereşte-te de cîini şi de taximetrişti!" Totuşi taximetriştii se constituie într-o breaslă aparte, oameni diferiţi ca structură şi ca personalitate, însă cu preocupări, angoase şi ţeluri comune. În genere, se pot împărţi în două categorii: cei cu chef de vorbă şi cei fără. Taciturnii, probabil mai hîrşîiţi în meserie au un aer superior, de plictis. Fumează, înjură printre dinţi traficul, ascultă radioul. Odată, un tip negricios pe la 40 de ani, cu care am străbătut jumătate de oraş, a ascultat, tot drumul, la maxim, caseta preferată cu manele şi n-a scos o vorbă. Doar la sfîrşit m-a întrebat candid: "V-a plăcut muzica mea, aşa-i?". Limbuţii de obicei se lamentează pe div