"O, cum omul a devenit concret..."

Să fie o întîmplare că, dintre numele mari ale literaturii române din secolul XX, cele cu opera cea mai restrînsă si neînseriabilă apar ca preferate ale universitarilor si criticilor azi? În "revista multilingvă de cultură si literatură PARADIGMA" nr. 3-4 (director Marin Mincu, redactor-sef George Popescu) o bună parte din texte e despre Bacovia. Scrie redactorul-sef: "Oricât s-a scris si s-a vorbit despre Bacovia si despre bacovianism, senzatia că esentialul a rămas nu doar neatins, ci chiar intangibil instigă încă pe lectorul model, ca si pe cel comun. După ce eforturile, adesea supradimensionate în raport cu propriile mize, ale exegezei au sfârsit prin a aproape toate aperturile inserate, de la simplificatoarea schemă a simbolismului (, ), trecând prin decadentism, avangardă si ajungând la tentatiile, încă putine si timide, ale unei recuperări postmoderne, poezia bacoviană nu încetează să ne provoace." Răspund provocării, cu lungi studii docte Marin Mincu (Starea agonală sau despre tranzitivitatea discursului bacovian), Stefania Mincu (Note la Bacovia), Gabriel Cosoveanu (Psihismul involutiv bacovian), George Popescu (Horror vacui sau Absoluta Mimesis), George Constantinescu (Fragmentarismul prozastic). * Într-o frumoasă tabletă confesivă, pusă bine în valoare de limbajul "specializat" al contextului (ce face din Bacovia un actant poetic si stăruie "asupra procesului de aglutinare/anihilare a elementelor realului ce conduce la invertirea semiozică(?) a acestuia"), Nora Iuga îsi povesteste simplu apropierea în timp de autorul Scînteilor galbene, de la respingerea juvenilă ca "prea trist", la descoperirea modernitătii lui: "Tot ce ne contrariază si seduce azi la poezia sfârsitului de mileniu, postmodernismul românesc cu toată cohorta lui de epitete, a început cu Bacovia: Omul începuse să vorbească singur... o, cu