Nu cunosc traduceri românesti ale romanelor lui Bohumil Hrabal, pe care eu l-am descoperit gratie filmelor lui Jiri Menzel. Întîlnirea dintre cei doi a creat, cum se stie, capodopere cinematografice, unice prin trist-suavul amestec de sperantă si disperare, naivitate si cinism. Dar ceea ce m-a surprins la lectura unui roman de Hrabal care a cunoscut un succes iesit din comun peste ocean, O singurătate prea zgomotoasă, este dizolvarea amestectului mai sus amintit, pe parcursul cărtii, nu atît în disperare si cinism (desi pare optiunea cea mai firească în logica naratiunii si a personajelor), cît într-un fel de seninătate religioasă, chiar într-un univers epic în care singurul Dumnezeu este cuvîntul scris.

Protagonistul romanului este Hanta, iar ocupatia lui e reciclarea gunoaielor din Praga într-o uriasă presă hidraulică. În pivnita în care lucrează înconjurat de soareci si sobolani, Hanta hrăneste zilnic, timp de treizeci si cinci de ani, nesătioasa masinărie, care înghite laolaltă cu tot felul de obiecte, cărti. Volume scumpe, îmbrăcate în piele fină, cu foită subtire aurită pe margini. Reproduceri de tablouri celebre. Kant, Seneca, Goethe, Schiller, Schopenhauer. Dictionare si albume, enciclopedii si tratate. E perioada cea mai neagră a comunismului în Cehoslovacia, cînd bibliotecile sînt confiscate si distruse, arta si literatura condamnate la pieire pentru înalta "trădare" a cauzelor poporului. Hanta, un ins ciudat, pe jumătate nebun, pe jumătate idiot, simbolizează, în lectura pe care o propun cititorului, faimoasa (si infama...) rezistentă prin cultură a Europei de Răsărit. Cîtă cerneală s-a irosit pe această temă în paginile publicatiilor românesti, în polemici si dezbateri, în analize si "reconsiderări". Hrabal explică, într-un fel pe care nu l-am mai întîlnit pînă acum, tragismul acestei forme de rezistentă. Disperarea, neputinta si totodată eroi