Punctul de plecare pentru însemnările de mai jos îl constituie două numere din revista franceză Esprit (si anume cele din martie-mai 2000) si îndeosebi un dialog intitulat Sfîrsitul intelectualilor? cu Jacques Julliard si Michel Winock, republicat fragmentar în Lettre internationale, editia română din toamna lui 2000. S-a discutat mult în ultima vreme despre rolul intelectualilor si despre contributia lor politică. A existat chiar tendinta de a-i opune pe intelectuali politicienilor. Apelul la istorie n-a dus la clarificarea lucrurilor. începând cu notiunea însăsi de intelectual, departe de a avea o definitie unanim acceptată.

Prima observatie care se cuvine făcută este: multi comentatori cred că notiunea ca atare a cunoscut, în timp, o evolutie si că de la Voltaire la Zola si de acolo la Sartre, spre a rămîne pe sol francez, intelectualul ca subiect istoric ar fi suferit o metamorfoză importantă. Si totusi: anumite constante pot fi notate. Sînt de acord cu Julliard cînd sustine că sensul general al termenului - acela în care ne referim la intelectuali ca la acele tipuri pe care societatea le produce în nevoia ei de scribi, de preoti sau de experti - nu e util într-o dezbatere serioasă. Autorul (unul dintre ei) Dictionarului intelectualilor ne propune o definitie mai strînsă: "cineva care se ocupă nu numai de realităti, ci si de semnele sau simbolurile lor". într-un limbaj ceva mai vechi, intelectualii reprezintă constiinta critică a societătii. Asadar functia lor nu poate fi separată de un fel sau altul de a se angaja "intelectualul si angajarea, scrie Julliard, sînt termeni indisociabili". Problema ar fi natura acestei angajări. Am comentat eu însumi acest aspect într-un eseu din 1970 despre Duplicitatea lui Gide. Traditia ne impune o angajare în universal: intelectualul ca apărător al drepturilor omului. Julien Benda considera, cu trei sferturi de vea