Era într-o vineri. După-amiaza. M-am hotărît să văd un spectacol. Am luat un ziar si am ales: Trilogie belgrădeană la Teatrul "Bulandra" (Sala "Toma Caragiu"). Pe drum mi-am dat seama că n-am făcut nici o rezervare si că s-ar putea să nu găsesc bilet. Mă incita într-un fel toată povestea asta cu aer studentesc. Mă si vedeam mituind o plasatoare care îmi oferea, generoasă, în schimbul sumei primite, un loc pe scări. Bine si-asa. Am ajuns la teatru cu un minut doar înainte de ora 19,00, ora începerii reprezentatiei. Am tras cu un ochi la Casa de bilete. Deschisă. Nici o persoană la coadă. Am cerut precipitată un bilet, de parcă aveam sansa enormă să-l prind pe ultimul. Vînzătoarea m-a privit mirată si, în schimbul sumei de 63.000 lei (saizeci si trei de mii de lei), mi-a dat biletul. Luminile se stingeau, draperiile tocmai se trăgeau, delimitînd foaierul de sala de spectacol. Fugeam pe scări repetînd numărul rîndului si al locului. Ridic ochii spre sală. Stupoare! În jurul meu era aproape pustiu! Mi-am ocupat locul si, pentru că se întîrzia, am început să număr si să-i privesc pe spectatorii cu care urma să văd Trilogia belgrădeană. Au trecut zece minute după ora 19,00. Timp suficient. Din aproximativ patru sute de locuri, capacitatea Sălii "Toma Caragiu", erau ocupate treizeci (pînă la final am rămas douăzeci si nouă, cineva abandonînd cursa mai devreme). Era aproape deprimant. Cel putin la Teatrul "Bulandra" nu am mai văzut asa ceva. Si în nici un caz vineri seara - nu luni sau marti - la un spectacol ce tocmai avusese premiera. Poate a fost doar o întîmplare nefericită si nesemnificativă. Pentru trupa tînără din spectacol poate fi considerată si un exercitiu, dincolo de orice. E greu să joci cu sala goală si să simti că marea majoritate a spectatorilor nu sînt nici măcar împătimiti de teatru (comentariile si atitudinea au vorbit de la sine), ci niste profani c