Lust îl întreabă pe Faust dacă e adevărat că a avut relatii cu Diavolul. I se răspunde: "Bineînteles. Ca toată lumea. Cunosti pe cineva care să nu fi avut relatii particulare cu el? E imposibil. Cum să faci ca să nu ai? Ar trebui să nu mai gândesti, să nu mai visezi, să nu mai simti" (II, 288).
Faust se apropie mult, dar lasă la o parte verbul principal. Ar fi trebuit să adauge: "...să nu creezi". Oricum, chiar si asa se desprinde din vorbele lui că omul are facultatea de a-si "lucra" răul, ca pe materia primă a practicilor lui înalte: a gândi, a visa. Să te referi la diavol numai pentru a numi răul în sine e neinteresant. Altceva trebuie spus: asa cum Lucifer a căzut din ceruri, cu ajutorul nostru Satana poate fi supus la penitenta urcusului către cer. Dacă viata are un sens, acesta mi se pare a fi cel esential. Artistul îl atinge dar, spre deosebire de mistici, niciodată integral. În operă, dacă e una de valoare, persistă - trainică - o coastă de drac. De altfel, Valéry o stie. După ce spune că diavolul este mai peste tot, regretă: "Literatura, vai, nu este totdeauna El (...). Nu are, prea adesea, nici frumusetea nici profunzimea lui" (II, 290).
Se stie, diavolii urăsc: "Je hais!...Haïr, c'est vivre, nous! (II, 338) Acel nous restrictiv pare să spună că numai în ură viata e infern. Ar exista si altfel de viată, lipsită de ură. Am fost mai radical. Luată în sine, viata îmi apărea ca luptă, până la moarte, între indivizi. Viata nu se putea îmblânzi decât prin integrarea mortii. O viată pentru care moartea nu mai e la capăt, ci "râde în noi". Practic, ce înseamnă asta? Nu pot să mă îmblânzesc decât renuntând. De aceea, mă fascinează învingătorii si nu-i iubesc decât pe învinsi. Nu întâmplător, dracii strigă într-un glas: "Ascultă, ascultă, iată singurul sfat: IUBESTE-TE!" (II, 343) Ei bine, nu mă iubesc. Nici nu mă urăsc, căci: "A mă urî...
