(variante)
Vorbeste dl. Zăvoi, fost primar într-o urbe, dînd instructiuni mesterilor locali care se pregătesc să-i ridice cavoul:
"Să fie adînc si confortabil, atîta vreau. Adînc, să nu dea ploaia în el si confortabil ca un pat asa... pînă la învierea de apoi. Adînc si confortabil, e tot ce vreau si vă cer. Restul, vă priveste... Stati asa,... că mai e ceva, - îsi aduse aminte. Am adus si ceramică de Rădăuti, stiti, d-aia verde, pentru ornamente, cornise, răsuflători, burlane, trepte, tot ce trebuie. Multă, n-am, că am cărat-o cu geamantanul, cu trenul, cum am putut. Gemulete cu zăbrele, să nu fure tiganii. Să fiti cu ochii pe ei... Dar voi... voi... - se scărpina în capul lui alb, în soarele verii... voi să aveti grijă, atîta vă cer... Să fie o casă de veci trainică, să înfrunte veacurile alea ce vor veni, pricepeti?... Forma vă priveste. Stiti voi mai bine ca mine ce este frumos. Da' eu vă cer mai întîi să tină si să scrieti voi acolo pe el la intrare, mare, să se vază:
AICI ODIHNESTE COLECTIVUL FAM. ZĂVOI. Atît. Si ducînd mîna la ochiul drept, sterse de acolo o lacrimă furisată pe neasteptate.
*
În legătură cu o scenă violentă de amor... Atacul final la carotidă... La animalele sălbatice mai ales, muscătura fatală. Ea are loc uneori si în timpul miscărilor pline de tandrete, după joaca preliminară... Duiosia, la oameni. Pe urmă, brusc, simulat, desigur, muscătura feroce la carotidă, acolo unde viata pulsează mai tare, unde ea se strînge zvîcnind impetuoasă si plină de energie. Împerecherea imită acul fatal.
Părerea unui cinic. Duiosia este contra vietii. Ea este în orice caz viata lăsîndu-se dezarmată datorită unui anumit farmec uitător de sine. Căprioarele îndeobste inspiră duiosie. Ele se înmultesc, rod iarba, pomii, arborii, tot, dezastru ecologic
