România, anul 11 Sînt nervos. Aseară am avut o dispută violent-amicală cu un, evident, amic. În două cuvinte, el afirma că nu există nicăieri în lumea asta presă liberă. Ba mai mult, nici măcar independentă. Presa e dependentă, zice el, de banii prin care rezistă din punct de vedere economic pe piaţă şi informaţional de sursele de care dispune. Nuuuu, nu se poate, zic eu, jurnalistul este dependent doar de propriul său bun-simţ. În rest, poate (şi trebuie) să scrie despre ce se întîmplă în jurul său, despre noi, cei care compunem societatea şi îi determinăm evoluţia ş.a.m.d. Nu s-a lăsat convins. Aşa că azi m-am hotărît să adun argumente materiale care să-mi susţină părerea. E dimineaţa, devreme. Traversez spre chioşcul plin de culoare al lui nea Costică, "informatorul cartierului". Nea Costică este vînzător de ziare în colţul străzii mele. De la el se "informează" tot cartierul, ba chiar mai mult. Mai devreme, spre exemplu, tocmai am văzut maşina poliţiei plecînd veselă şi cu ziarul luat (împrumutat pardon!). O s-o revăd cu siguranţă, în jurul prînzului, returnînd ziarele reîmpachetate pedant după lecturi intense. Vînzătorul aprozarului de alături, actualmente patron al aceluiaşi magazin, va veni să-şi recupereze ziarul antamat de cu dimineaţa. "La ora asta unele publicaţii nu le mai găseşti! Noroc cu poliţia!", mi-a explicat el odată. Traversez bucureşteneşte. În jur nici un indicator de trecere. Nici pentru mine ca pieton, nici pentru maşina din faţa mea speriată de tacticosul octogenar. E un membru marcant al clubului din "părculeţ" (ziarul dimineţii e singura lui legătură cu lumea şi prilej de abracadabrante concluzii în aer liber împreună cu colegii de generaţie). Trece netulburat la doar cîţiva milimetri de botul maşinii. Trece şi maşina, într-un tîrziu. Răsuflu uşurat şi pun piciorul pe carosabil, mă asigur instinctiv. Fac primul pas. ...o mînă mă