Pe cît de rarissim erau pomenite furturile în informarea publică din vremea dictaturii pe atît de ostentativă este prezenţa lor în ştirile de actualitate ale tranziţiei. Contrastul are o cauză de fond: furtul este mai la largul lui în economia de piaţă decît în economia de comandă care, din acest motiv, nu îl suprimă, dar îl doreşte. Într-adevăr, cu neputinţă de planificat, furtul rămîne un apanaj al liberei iniţiative. Privit fără prejudecăţi, el reprezintă în ultimă instanţă un act de schimb incomplet. Schimb, deoarece obiectul lui trece din mîinile unui posesor în cele ale altui posesor. Şi incomplet, întrucît posesorul iniţial nu primeşte de la cel nou nici un fel de compensaţie. Consecinţa: în loc de a se transfigura în marfă obiectul cu pricina devine corp delict. Orice hoţ este şi tăinuitor al furtului pe care l-a săvîrşit. Înainte de revoluţie furturile erau însă tăinuite atît de autorii lor cît şi de păstrătorii ordinei publice, care aveau misia de a-i înşfăca. Încurcătura se datora drumului specific al României spre socialism. Ca în orice altă ţară, şi la noi Codul Penal prevedea pedepsirea furtului, dar ca în nici o altă ţară codul eticii şi echităţii socialiste stipula că omul nou nu se poate coborî la asemenea apucături. Rămas după '89 numai cu Codul Penal, fostul om nou consideră cu viu interes această îndeletnicire strămoşească. Cu cît mai drastic scade capacitatea lui de a achiziţiona, cu atît mai impetuoasă devine tentaţia de a şterpeli. Nu de puţine ori infractorul este un achizitor ratat. Odată cu frecvenţa furturilor creşte furtunos şi varietatea lor. Fără să fi abandonat tradiţionalele găinării, tranziţia a dezvoltat o predilecţie vădită pentru furtul de maşini, dar se fură totodată cisterne, păduri, petrol din marile conducte, piese din patrimoniul naţional, energie electrică, macazuri ale căii ferate, fire ale reţelelor de înaltă tensiun