Scrisoarea dlui G.M. Tamás nu m-a surprins. Dimpotrivă. Mărturisesc că m-a interesat mult. E aici o avalanşă de gînduri şi interogaţii care, de ce nu aş spune-o?, uneori şi pe mine mă încearcă. Să încep aparent cu sfîrşitul pe care, de fapt, îl regăsim bine instalat în întregul text. Şi anume de ce nu funcţionează, în societatea civilă românească, o mişcare de stînga. E o întrebare legitimă. Ştiţi bine, o şi spuneţi undeva, că răsturnarea revoluţionară din decembrie 1989 a adus cu sine o despărţire a intelectualităţii de orientările de stînga, asimilată, nedrept şi umilitor, cu comunismul. Dar cine nu ştie că regimul comunist - încă de pe vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej şi, apoi, masiv, sub cel ceauşist, n-a avut mai nimic comun cu doctrina socialistă genuină şi nici cu stînga tradiţională social-democrată, cum se întîmplă, azi, în majoritatea ţărilor Uniunii Europene spre care aspirăm avid. Iar intelectualitatea lor e preponderent de stînga. La noi, atunci, pentru legitimitatea naţională a comunismului românesc, cum se ştie, a triumfat naţionalismul exacerbat şi doctrina extremei drepte. Ce alta făceau "cercetătorii" de la Institutul de Istorie a P.C.R. decît să reia preocupările extremei drepte interbelice şi de mai tîrziu, dezgropînd teoriile daciste şi traciste, să valorifice personalităţile dreptei extreme din trecut, să pregătească stăruitor reabilitarea dictatorului Ion Antonescu şi să întreţină un compact climat potrivnic stîngii, care avea şi are bune, puternice tradiţii în gîndirea intelectuală românească? Şi ce alta făceau revistele ceauşiste tampon Săptămîna şi Luceafărul, dacă nu tot asta? Mi-aduc aminte că, prin 1986, marele sociolog Henri H. Stahl, vechi social-democrat de strictă observanţă şi fratele lui Şerban Voinea, lider al social-democraţiei româneşti interbelice, a publicat un volum de eseuri în care îndrăznea să pună la îndoială teoriile l