Vă amintiţi, fără îndoială, frumoasa poveste a Fraţilor Grimm "Albă ca Zăpada" şi relaţia specială a împărătesei invidioase cu oglinda fermecată. (Cine nu-şi aminteşte?!) Oglinda îi spune posesoarei sale că este cea mai frumoasă din împărăţie, dar, după ce fiica vitregă a acesteia, Albă ca Zăpada, a crescut, îi repetă neclintit că aceasta din urmă e cea mai frumoasă, şi tot aşa, fără milă şi fără cruţare, pînă cînd împărăteasa, devenită paranoică, hotărăşte să-şi elimine rivala. (Bineînţeles că planul nu reuşeşte, dar detaliul ăsta face parte din povestea Fraţilor Grimm şi nu din povestea noastră.) Important şi în logica lucrurilor este că împărăteasa "ia măsuri" împotriva fiicei vitrege şi nu împotriva oglinzii. Ce se întîmplă în societatea noastră contemporană? Pe postul oglinzii (mai mult sau mai puţin) fermecate se află mass-media care (încearcă a) ne spune adevărul despre realitate şi raporturile noastre cu ea. De aici, invazia de hoţii, escrocherii, crime, violuri, copii maltrataţi, sinucideri, accidente, cîini vagabonzi, de aici, cuţitele, topoarele, plăgile, trupurile sfîrtecate, sîngele de pe ecranele televizoarelor şi din paginile ziarelor. De aici, însă, şi senzaţia acută de saţietate, de lehamite, de revoltă împotriva imaginilor cu pricina. "M-am săturat de atîtea orori!", "Nu mai vreau să văd sînge, trupuri strivite, copii schingiuiţi!", " Mă stresează violenţa asta zilnică!" - se aud din ce în ce mai multe glasuri obosite, dezgustate, indignate. Dilemă: ţinem seama de starea de saturaţie a publicului, sau continuăm să ne facem datoria de oglindă a realităţii în serviciul aceluiaşi public?
(Vorbesc la persoana întîi plural nu pentru că am ceva în comun cu ziarele ori televiziunile, ci pentru a mă situa, virtual, pe poziţia acestora.) Sau: dacă nu mai arătăm grozăviile, acelaşi, mereu acelaşi public nu ne va amenda că ocolim realitatea, că of
