Pînă în acel moment fusese o zi normală: cumpărături, aglomeraţie, un taximetrist înjurînd de mamă şi lovind cu pumnii alt taximetrist - violenţă urbană - un cîine rebegit de foame luîndu-se după mine pînă acasă - cîinii vagabonzi - stat 10 ore în faţa calculatorului pentru referatul lui Steph, o zi normală, ce mai. O zi normală e o zi pierdută. Si în orice caz, nu ai ce să scrii despre o zi normală, or, a doua zi dimineaţa trebuia să mă prezint cu "pilula" la Dilema. La masă, seara, văzîndu-mă căzut pe gînduri, fi'miu ăl mic s-a oferit să mă ajute: de ce nu scrii despre dependenţa de calculator, televizor şi muzică a generaţiei noastre? Am zîmbit şi i-am explicat că despre asta scrie toată lumea. Dar cum adică dependenţă, ce vrei să spui? - m-am interesat, totuşi, eu. Păi e ca la droguri, dacă se aşează în faţa televizorului sau a calculatorului, pur şi simplu nu se mai pot ridica de acolo - mi-a explicat el, simplu. Şi tu eşti la fel? - m-am mai interesat eu. Da - mi-a răspuns el, la fel de simplu. Am terminat de mîncat şi ne-am dus fiecare la treaba lui. Şi atunci a început toată nebunia: cînd am vrut să stingem televizorul ca să ne culcăm, acesta nu s-a mai închis. Am renunţat la telecomandă şi am încercat să-l închidem manual, dar nimic. L-am scos chiar din priză, dar a continuat să meargă, schimbînd singur canalele la fiecare cinci minute. După o oră de strădanii, am renunţat şi, neputînd să dorm, am lăsat-o pe nevastă'mea în faţa televizorului şi m-am dus la calculator să-mi fac corespondenţa. L-am găsit deschis. Contorul de la e-mail arăta 3 ore, 24 de minute şi 20 de secunde şi mesajele continuau să curgă. M-am cutremurat: Dumnezeule, cînd o să răspund la toate astea?
Disperat, am încercat să-l închid, să mă pun la adăpost, dar nici calculatorul nu vroia să se închidă. Am realizat atunci că ceva e în neregulă cu reţeaua electrică şi am sunat la
