Cu cîteva săptămîni în urmă încercam să răspund în acest colţ de pagină unei întrebări pe care singur o ridicasem: de ce nu avem capitalism în România? Spuneam atunci că ne lipsesc două elemente esenţiale ordinii sociale şi economice pe care o denumim capitalism, gîndindu-mă la capitalismul care există astăzi în vestul Europei şi în America de Nord. Spuneam, deci, că ne lipseşte acel tip de proprietate cu tot sistemul complicat de relaţii pe care îl presupune (credit, operaţiuni comerciale şi juridice specifice etc.) şi ne lipseşte acel tip de etică. Dintre realităţile capitalismului acela mai este una, nu mai puţin importantă şi, poate, cea mai impresionantă, care ne lipseşte: gestul gratuit. Cei mai mulţi dintre noi au o imagine greşită despre acel capitalism. O înţelegere simplistă, în care se amestecă ciudat reminiscenţe ale lecţiilor ideologizante din epoca trecută şi fraze-clişeu de doi bani învăţate după 1990 de la afacerişti dîmboviţeni dubioşi sau de la politiceni de mîna a doua, pare a fi foarte răspîndită printre noi. Luaţi repede, vorbim despre acel capitalism ca despre o junglă populată cu inculţi. În realitate, în capitalismul acela dur, în care competiţia este cultivată şi venerată aproape fetişist, în care, dincolo de orice dubiu, egoismul şi ipocrizia există, mai e ceva care face viaţa cetăţii nu doar suportabilă, ci de-a dreptul plăcută. Este gestul gratuit. Fie că e vorba despre donaţii, fie că e vorba despre munca în interesul obştei, fie că e vorba despre sprijin moral absolut dezinteresat, gestul gratuit are o pondere şi o importanţă socială extraordinară în acel capitalism. Oricine şi-a petrecut puţin timp încercînd să înţeleagă mecanismele intime ale acelei societăţi a fost surprins să vadă cît de prezent este gestul gratuit în textura capitalismului modern. Îmi amintesc de ceea ce mi-a povestit recent unul dintre cei mai cunoscuţi inte