Sînt, în "scrisoarea" lui G.M. Tamás, cîteva inexactităţi evidente, iar îndepărtarea lor este, cred, indispensabilă pentru o discuţie liberă de tentaţiile evadării în neesenţial. Iată-le, pentru a nu ne împiedica în ele: 1. Nichifor Crainic a lucrat la Glasul Patriei după ieşirea din închisoare (1962) şi pînă în 1968. A murit în 1972. Nu poate ilustra, prin urmare, seria înţelegerilor, alianţelor, colaborărilor, înfrăţirii dintre regimul ceauşist şi diverşi exponenţi ai extremei drepte româneşti interbelice, orientare de altfel corect situată în timp de G.M. Tamás ("de la începutul anilor 1970"). Evoluţia lui Nichifor Crainic ţine, mai degrabă, de o bine cunoscută caracteristică a regimurilor comuniste "clasice" - anume, absorbţia adversarilor de elită, de regulă după o "domesticire" prealabilă, constînd în trecerea acestora fie prin puşcării, fie prin perioade de "carantină". La Glasul Patriei Nichifor Crainic nu a dezvoltat teme din repertoriul vechii extreme drepte româneşti, ci a preamărit "viaţa nouă" . Diferenţa faţă de un Iosif Constantin Drăgan, devenit apostol al tracismului, este categorică. 2. Nicolae Breban a condus România literară doar vreme de aproximativ un an, oficial de la nr. 20/1970 şi pînă în august 1971, iar efectiv pînă în mai 1971, cînd a plecat la Cannes, unde urma să-i fie prezentat filmul Printre colinele verzi. Prins de Tezele din iulie în Franţa, a protestat public în presa franceză. A fost înlocuit la conducerea României literare în septembrie 1971, cu George Ivaşcu, director al revistei pînă la moarte (iunie 1988). Ivaşcu era un vechi om de stînga şi nu avea îndoieli în privinţa derivei legionaroide a regimului ceauşist; cînd se va face vreodată, dacă se va face!, o analiză serioasă a revistei, din acest punct de vedere, semnele şi semnalele acestei atitudini nu vor mai fi ignorate. În anii '70 şi '80 asemenea semne şi semnale