Libertatea informaţiei se confundă bine cu aceea a expresiei. În timpurile moderne, cînd şi la noi descoperirea lui Gutenberg a ajuns aici, au apărut gazete. Dar, nenorocire, chiar de la începuturi, se arată, nemilos, mai întîi cenzura. Lui Kogălniceanu domnitorul Mihail Sturdza îi suspendă revista Dacia literară (1840) şi Grigore Alexandru Ghica îi interzice ziarul Steaua Dunării. Obiceiul, odată introdus, face o veritabilă carieră, stăpînirea practicînd interzicerea mijloacelor de informaţie, adică de expresie. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ajuns, în 1859, domn al ambelor principate, elaborează un regulament, care e o adevărată constituţie. El e progresist, garantînd libertatea informaţiei (a expresiei). Dar, curînd, în faţa vrăjmăşiei grupărilor politice aproape generalizate şi a tendinţelor sale cezariste, începe să fie stingherit de presă, luînd măsuri punitive împotriva ei. Nu erau suspendate numai gazete, dar erau întemniţaţi şi gazetarii. Se povesteşte că vestitul, pe atunci, N.T. Orăşanu, conducător de reviste umoristice (de fapt, le schimba numele de îndată ce erau interzise) şi, mai ales, al revistei Nichipercea (1861-1863), de îndată ce publica un articol bănuit de antidinasticism, îşi făcea bagajul, lua o birjă şi se prezenta la porţile puşcăriei Văcăreşti, cerînd directorului să-l încarcereze. Cîteodată, acesta îl informa că n-a primit nici un ordin de încarcerare. La care Orăşanu răspundea că va primi acea dispoziţie, cerîndu-i să i se facă loc în puşcărie. Pare comic. Dar nu era deloc. Din păcate, principele Al. I. Cuza se purta nemilos, nedemocratic cu presa, jugulînd-o fără scrupule. Mai tîrziu, în timpul domniei principelui (din 1881 regele) Carol I, Constituţia din 1866 garanta libertatea informaţiei şi a expresiei. Intangibilă era personalitatea domnitorului (regelui). Altfel zicînd, era posibilă atacarea, prin presă, a guvernului de ori