"...l-au dat afară pe Labiş din manualele alternative

şi vrem să-l scoatem din literatura română

pentru că Labiş a cîntat comunismul...

Să fim serioşi!"

(Tudor Cristea în "Litere"

nr. 9 - decembrie 2000) După 65 de ani de la apariţia lui în Mălini, după 45 de ani de la curmarea versului său, Labiş cu arta şi soarta lui priveşte spre fiecare scriitor în parte, de e scriitor şi nu altceva, dîndu-i acea "gheaţă pe şira spinării" - numită şi localizată chiar aşa, prima oară, de Nichita, cînd, auzindu-l recitînd "Moartea căprioarei", a trăit "sentimentul deznădăjduitor că era de neatins"... - şi acea lacrimă primordială din care se naşte totul între pămînt şi manuscris. Labiş - trecut prin toate apele, lăudat, plîns, negat, recuperat - e azi şi pentru totdeauna o esenţă de destin a poeziei române de după război. E ceva mai mult decît o autonomie de metaforă. E o autoritate de sens. Chiar legitima iconoclastie - fără de care literatura n-ar avea viaţa ei magică - atunci cînd s-a ridicat împotriva lui i-a conferit o forţă sacră, căci altfel de ce ar fi fost silit contestatarul la o presantă justificare, ca înaintea unei remuşcări de infanticid? L-au demitizat, în numele, desigur, lărgimii de vederi. (Flaubert îi scria lui George Sand: "M-am înfuriat odată, de faţă cu martori, împotriva lui Sainte-Beuve rugîndu-l să aibă tot atîta îngăduinţă pentru Balzac cît avea pentru Jules Lecomte. Mi-a răspuns făcîndu-mă nătărău! Iată unde duce lărgimea de vederi".) Ceva extrem de important tot a rămas: graţia - atomul acela in(di)vizibil care decide şi asigură întregul de la har la haz, de la surîs la ţipăt. Sacrul din Labiş - ceea ce nu exclude vicleniile instinctului de a fi, de a nu te ticăloşi, de a rămîne curat implicîndu-te - vine, fără îndoială, din mozartismul lui care i-a fulgerat, ca un miracol, pe Sadoveanu şi Călinescu, pe Vianu şi Philippide