Ion Dolănescu şi (mărul lui) Newton Dacă impostura este orice postură încăpută pe mîna cui nu trebuie, ipso facto, impostor este insul pe care neo-paremiologia mioritică îl defineşte suav cu formula "omul potrivit la locul potrivit... pentru altul". Avansînd pe firul acestei silogistici condiţional-optative, în formă şi dilematic enunţiative, în fond, vom extrage rapid cu forcepsul etic concluzia plesnind de sănătate şi de justeţe că dacă impostura reprezintă o chestie naşpa, demnă de dispreţ, blamabilă şi vinovată (şi reprezintă, of course ...), atunci e la mintea de pe urmă a oricărei galinacee că nici impostorul nu se simte prea bine - elementar, nu-i aşa doctore Watson? Ei, uite că nu e întotdeauna chiar aşa. Şi nu neapărat pentru că trăim noi în ţara lui foaie verde, meleag binecuvîntat ce a livrat contemporaneităţii perplexe conceptul original al corupţiei fără corupţi de la ridicolul căruia nu mai e decît un singur pas pînă la sublimul imposturii fără impostori. Să-l facem (pasul...), recurgînd succint la cîteva exemple. (Şi ce dacă exemplele-s făcute pentru proşti?! Bine că era Beniuc mai deştept...) Zice legenda că tipul cu mărul ce-i poartă numele, marele matematician, fizician şi astronom englez Isaac Newton (1642-1727) care, timp de 40 de ani, a fost membru al Camerei Lorzilor din Parlamentul britanic, a cerut o singură dată cuvîntul, prilej cu care a rostit memorabila frază: "Domnilor, propun să închidem ferestrele fiindcă vine un miros urît dinspre Tamisa". Ingrată, istoria nu consemnează dacă propunerea a întrunit sau nu adeziunea respectabililor, nici dacă i s-a dat curs. De altfel, nu asta e problema, ci alta, infinit mai Spinoza: nu cumva, evaluată fără pre-judecăţi, activitatea vegetativ-parlamentară a ilustrului savant (nota bene: expandată pe veşnicia a nu mai puţin de patru decenii!) aduce binişor a - scuzaţi expresia - impostură? Ştiu, s