NATO, si SUA in particular, nu au nici un interes real si nici o presiune obiectiva importanta de a extinde Alianta si mai ales de a cuprinde si Romania in noul val Un studiu al expertului american James M. Goldgeier, de la Brookings Institution, intitulat "Nu daca, ci cind: decizia SUA de a extinde NATO" arunca o lumina noua si originala asupra modului in care Statele Unite au ajuns la decizia de a primi in NATO tari din Europa Centrala si de Est. In primul rind, este vorba despre procesul prin care Washington-ul a acceptat sa ia in calcul extinderea Aliantei. Inceputurile au fost cu totul defavorabile extinderii: "Daca cineva se uita la executivul sau legislativul din Statele Unite in 1993, era greu sa gasesti pe cineva care sa creada ca largirea NATO era o idee buna". In plus, "armata nu era deloc dornica sa extinda angajamentul de aparare a unor noi membri in cazul unui atac armat." Cum a ajuns totusi extinderea pe agenda administratiei Clinton? Raspunsul pe care Goldgeier il gaseste, fara a-l explicita, este pe cit de simplu pe atit de interesant: atunci cind problema a fost ridicata de Lech Walesa, Vaclav Havel si de citiva - extrem de putini- membri ai Administratiei, presedintele Clinton pur si simplu nu a putut spune "nu". Apoi a fost prea tirziu pentru a o mai face si, in plus, incepuse sa-i placa. Inceputul a avut loc la 21 aprilie 1993, cu prilejul deschiderii Muzeului Holocaustului. Clinton i-a intilnit atunci pe Walesa si pe Havel, intilnire in urma careia presedintele ii spune lui Anthony Lake, consilierul sau pentru securitate nationala, ca "fiecare dintre acei presedinti mi-au spus ca prioritatea lor numarul unu era sa fie primiti in NATO." Clinton s-a declarat impresionat de pasiunea cu care cei doi isi sustineau optiunea. Idealist, wilsonian, venit la putere cu o filosofie conform careia extinderea capitalismului si a democratiei, dublate de instit