În 1919, într-una din celebrele lui conferinţe, Politiks als beruf, Max Weber, analizînd situaţia presei, observa că "pe măsură ce consorţiumurile capitaliste îşi însuşesc gazetele, muncitorii din presă (aşa îi numea el pe jurnalişti) îşi pierd autonomia, încheind o alianţă indisolubilă cu oamenii politici şi sferele economice reprezentate de aceştia". În aceeaşi epocă, într-un stil mai puţin curtenitor, dar mult mai acid, Karl Kraus spunea cam acelaşi lucru cînd scria că "gazetarii sînt faţă de adevăr în acelaşi raport ca ghicitoarele în cărţi faţă de metafizică". Pe scurt, ar fi timpul să renunţăm la clişeul libertăţii informaţiei, loc comun răspîndit chiar de gazetari. Desigur, în climatul democraţiilor cu vechime este postulată libertatea informaţiei şi totuşi nu e nevoie să fii prea isteţ ca să observi că informaţia e liberă doar atunci cînd nu incomodează pe nimeni, cînd nu jenează adevăratele forţe economice, cînd se limitează la ceea ce nu e important, dar chiar şi aşa! Regimurile totalitare aveau o cenzură grosolană, brutală şi imediată, lectura informaţiei din subtextul textului presupunea o subtilă acţiune de descifrare a codurilor. Cenzura se afirma prin simpla definiţie a puterii, care o legitima prin desfăşurarea argumentelor de justificare. Observaţiile lui Weber ne semnalează că în sînul sistemelor de presă (în prezent dominante, în ansamblul Europei, Est, Vest, Sud, Nord), situaţia este mai perversă, deoarece cenzura este prezentă, dar foarte abil disimulată în marea bogăţie a informaţiilor (chiar şi a celor contradictorii) şi tocmai din cauza supra-abundenţei, a felului cum sînt ele prezentate, devin rapid non-informaţii pentru cititorul, ascultătorul sau telespectatorul de rînd. Presa democraţiei de masă nu mai este ceea ce se chema, la începutul secolului XX, o presă de opinie, ea a devenit presă de informaţie, obligată să asigure consens